Cezar STRATON

Despre gelozie

Temeri. „Poate fi iubire fără gelozie, dar niciodată fără temeri.” (Cervantes). Gelozie. ” Iubirea pasională îşi asociază dorinţa de posesiune exclusivă, sursa primară a geloziei. În cartea <Bărbaţii şi femeile>, un fermecător dialog între Bernard Henry Levi şi Françoise Giroud. Întrebat de ce întotdeauna dragostea descrisă în romane este atât de oarbă, Levi afirmă: <Răspunsul este la Proust. În iubire, totul este în spirit, nimic în obiect. Marea, eterna greşeală a oamenilor este de a pune în persoana iubită ceea ce, de fapt, nu există decât în mintea persoanei care iubeşte>. Împlinirea e căutată în ideal, în visare şi nu în concreteţea celuilalt. De aceea, printr-o mulţime de mecanisme, generate de teama de a nu-l pierde - dar nici <împărţi> cu altcineva - pe celălalt, încercăm să-l <legăm> de noi cu orice preţ. Chiar cu cel al… pierderii, uciderii iubirii. Astfel, îi negăm celuilalt libertatea, inclusiv aceea de a ne putea alege, de a rămâne mai mult alături de noi. Neîncrederea, teama, generează opusul duratei: efemerul. Ca urmare, iubirea poate funcţiona, respira, trăi doar asociindu-şi mereu şi mereu <drogul> noutăţii, al schimbării: ce altceva exprimă mitul lui Don Juan decât suprema ratare masculină, neputinţa (impotenţa?) de a găsi femeia nici după posedarea a o mie de femei…” (C. S.). Absență.  „Gelozia pricinuită de o femeie e mai chinuitoare în absenţa, decât în prezenţa ei”. Voi folosi această afirmaţie a lui Garabet Ibrăileanu - un (încă) insuficient relevat cunoscător al iubirii şi „demonilor” ei - pentru a lărgi, mod necesar, aria discuţiei despre sfâşietorul sentiment al lipsei de „posesie totală” a fiinţei iubite. Boală? Infirmitate? Obsesie? Pandant necesar al iubirii totale? Interogaţiile enunţate încearcă să definească gelozia… Fără a o acuza/scuza/clasifica, ne-am propus aici să îi desluşim resorturile, şi să îi găsim - vai, doar teoretic! - leacul. Autorul „Adelei”, părintele Garabet, scria, desigur, despre absenţa, despre lipsa fizică a „obiectului frustrării”, femeia. Dar ce ar fi să încercăm să pătrundem în jungla - cu atât mai înfiorătoare cu cât e populată de fiare sălbatice, necunoscute, de „specii” masculine adverse, devoratoare ale minţii şi sufletului unui bărbat îndrăgostit, ce îi reproşează iubitei sale „trecutul său”, atingerile, sărutările, penetrările, orgasmele tinereţii… Dacă gelozia proaspătă, activă şi actuală, „frica de celălalt” poate fi înţeleasă şi chiar atenuată  - inclusiv prin „centura de castitate” (greu de purtat de către femeie, generatoare de efecte diametral opuse) a reprimării şi subjugării conjugale, ei bine, cu adevărat (sin)ucigaşă, de iubire, încredere şi viitor mi se pare gelozia retroactivă. Obsesia de a o poseda, anulând retroactiv (supremă utopie!) trecutul, trăirile intime ale femeii iubite…” (C. S.).  Virginitatea (ca reproș...inutil, tardiv).  „Gelozia este adesea sentimentul unei fiinţe slabe, lipsite de apărare, care se agaţă disperată de ceea ce are. Dacă ea rămâne fără <obiectul iubit>, vede în faţa ei un gol imens, pe care nu va izbuti niciodată să-l umple. Rezistă geloziei doar bărbatul care ştie că, dacă ar fi înşelat, ar găsi în preajmă, în aceeaşi clipă, două-trei femei dispuse să-l iubească şi pe care le-ar iubi, poate, şi el. Nu ne putem imagina un Don Juan gelos…>. <Sunt bărbaţi pe care femeile nu-i înşeală. Dar pot cunoaşte şi ei gelozia: femeia pe care o iubesc a fost a altora înaintea lor. Teribil gând pentru un îndrăgostit… Gelozia retrospectivă şi gelozia clipei prezente au aceleaşi caracteristici. Eşti iubit; iubeşti la rândul tău. Eşti în culmea fericii; pluteşti în empireu…Visezi la adorabila ta iubită. Şi brusc, un gând perfid ţi se strecoară în minte: «Nu era virgină când am cunoscut-o!». Atunci o vezi în minte cum se dezbrăca pentru celălalt, pentru primul, cunoscut sau necunoscut, care a posedat-o, sălbatec, nesătul, egoist, înaintea ta. Fusta, corsetul, cad pe rând…Ea continuă să se dezbrace…Acum e în picioare, cu umerii goi, lenjurile uşoare cad, apoi îşi scoate ciorapii…Lui nu pare să-i placă atingerea lor, vrea să-i simtă, să-i posede carnea, da, carnea, din cap până-n picioare. Dar, iată că îl vezi în minte, în sfârşit… El o priveşte, excitat. Şi cu ce ochi, Dumnezeule! Tu nu mai suporţi! Vrei să fugi! Dar unde? Niciunde… Deschide ochii, închide-i - totuna, scena continuă…Bărbatul se apropie de ea…Ai vrea să fii mort, dar trebuie să mergi până la capăt, orice-ar fi… Şi iată că iubita, singura pentru care merită să trăieşti, îşi întinde pe pat trupul superb pe care l-ai acoperit de mii de ori cu sărutări…Apoi, ea îi cedează, ţipă de plăcere…Şi încă nu s-a sfârşit, nu încă…Tu urli de durere, vezi totul, cu o precizie cumplită…> <Această formă de gelozie e poate cea mai gravă, mai rară…Şi de asemenea cea mai crudă. Un bărbat care iubeşte o târfă nu este chinuit de gândul că ea a avut cinzeci de amanţi. Dar ce poţi face în faţa acestui fapt brutal: femeia pe care o adori nu a ajuns în patul tău virgină! Te loveşti de absolut. Nu-ţi stă în putere să schimbi ceva. Stăpânirea de sine nu-ţi foloseşte la nimic. Te lupţi cu o fantasmă mult prea reală, care poate, când vrea, să-ţi forţeze uşa, să-ţi intre în casă şi să te tortureze după bunul ei plac”. Unde te duc toate acestea? La căutarea virginei neatinse. Dar nici aici nu poţi găsi garanţii imuabile, certitudinea fidelităţii, ci poate doar satisfacerea orgoliului gregar <de a fi primul>. Dar nicidecum, nu obligatoriu şi <ultimul>. Dimpotrivă…” (Claude Anet, Note despre amor, 1935).