Cezar STRATON

Motto. Celibatarul este acel individ care a ratat ocazia de a fi nefericit şi şansa de a face nefericită o femeie.

Fund.1. Căsătoriile – tot mai la modă, încât cred că mâine vor deveni banale (sper că nu şi obligatorii!) – între homosexuali au (cel puţin pentru mine) meritul că elimină replica feminină, de plictis conjugal, a cuplurilor heterosexuale: păi, tu atâta ştii: să te întorci cu fundul şi să începi să sforăi... O căsătorie în premieră pentru Mexic – unde tocmai s-a votat „legea vieţii în comun” – s-a petrecut între Jorge (economist) şi Antonio (jurnalist), ultimul dintre ei (ori ultima, că n-am de unde şti – transatlantic - care din cei doi o fi partea activă...), subliniind, mândru, că ţara lor e a doua republică sud-americană, după Argentina, care admite asocierea poponarilor. Sper că – după atâtea interviuri şi blitzuri – cei doi fericiţi miri, flămânzi, au avut şansa de a se retrage în intimitate. Cât să ”îmbuce” şi ei, bieţii, ceva... 2. Fund. Cel mai bine împărţit – şi împărtăşit – lucru din lume.

Fustă. Vom asista, oare, la dispariţia acestui articol vestimentar ce defineşte – între atâtea alte semne şi simboluri specifice – femeia, feminitatea? O fierbinte – cum altfel? – dezbatere tematică s-a desfăşurat (de ce nu mă mir?) în Franţa. Participau doamne politiciene de rang înalt („când vorbesc în Parlament, renunţ la fustă, pentru a fi scutită de remarcile acide ale masculilor frustraţi, evident că toţi... din Opoziţie!”), dar şi eseişti, sociologi, haut couture-işti. La aproape 50 de ani după „explozia” minijupei, se pare că asexuatul pantalon îşi ia o revanşă istorică. De fapt, nădragii sunt cu mult mai sexy (de vreme ce ei relevă mai bine frumuseţea unui trup feminin frumos proporţionat, ale cărui eventuale imperfecţiuni o fustă bine croită le-ar putea mai bine masca). Sondajele relevă că şi liceencele preferă pantalonii, de vreme ce „colegii ne insultă, umilesc, încearcă să ne pipăie...”. Vai de mine, dar unde-s adolescenţii de odinioară, care se îmbujorau la vederea unui genunchi evadat de sub tiv, identificând Paradisul cu norocul de a putea arunca o privire sub fustiţa colegei de bancă?... Adolescentele mărturisesc că preferă soluţia de compromis reprezentată de pantalonii scurţi – shorts – care le pun în evidenţă calităţile, dar le dau şi siguranţă, prin curea şi nasturi... Speculând deruta, anumite asociaţii – cum ar fi „Fuste pentru Bărbaţi” –, dar şi celebri creatori de modă propun, dimpotrivă, „universalizarea, bisexualizarea fustei”: între ei designeri precum M. Jacob ori J.P. Gaultier, care, pornind de la kiltul scoţian, ne invită să descoperim „plăcerea mângâierii brizei de-a lungul picioarelor bărbăteşti, păroase”... Măi, să fie... Mă abţin de la acest vot. Inclusiv din pricină că mi-am amintit gluma relevând uimirea unui turist care, văzând într-un pub scoţian un singur bărbat ce nu purta tradiţionalul kilt, ci pantaloni, a primit următoarea explicaţie, şoptită discret: - Ăsta e... homosexual!

Gafă.„– Alo? Eu sunt, iubito. Tocmai am avut un flash-back extrem de picant: ai cu adevărat nişte fese superbe! – Mulţumesc, sunt flatată. Dar... tocmai vorbesc cu ambasadorul american, cu directorul Amnesty şi cu subsecretarul de stat. Iar telefonul este cuplat pe difuzor...” (Colin Firth şi Renee Zellweger vorbind la telefon în „Bridget Jones: vârsta raţiunii”, 2004 ).

Goi.Goliciunea nu înseamnă în principal a nu ascunde nimic, a lăsa totul vederii altuia, ci implică în primul rând să anulezi, să exilezi nu doar hainele, ci mai ales cuvintele, acum devenite de prisos: corpurile îndrăgostiţilor vorbesc destul unul altuia: timid, bănuitor şi emotiv la început, apoi convingător în această rară regăsire a copilăriei simple şi curate pe care o poate prilejui doar  iubirea dăruită şi împărtăşită.

G.P.S.Unica voce feminină de care toţi bărbaţii ascultă – necondiţionat - atunci când vor să găsească drumul drept.

Grijuliu(în exces, cred...). Un soţ îl întreabă, sincer îngrijorat, pe medicul familiei, care anume maladie ascunsă a soţiei l-a determinat pe medic să-i prescrie acesteia o cură de 3 săptămâni la băile din celălalt colţ al ţării. „Doamna e perfect sănătoasă – îi şopteşte, discret, doctorul – dar dumneata ai, cu siguranţă, nevoie de niţică linişte”...

Haine. „O femeie îmbrăcată (J. Baudrillard): eşti obligat s-o priveşti, ţi se interzice să o atingi. O femeie dezbrăcată: eşti obligat să o atingi, dar adeseori... ţi se interzice să o priveşti.”

Iapă. Un lingvist oarecum amator – de aici şi rezerva, prudenţa subsemnatului – susţine că „văduvă” ar proveni din cuvântul sanscrit „vadawa”, care înseamnă „iapă”. Aş avea cel puţin trei argumente – evident, subiective, numai aparent disparate – în sprijinul acestei presupuneri:primul este strict lingvistic (arhaismul românesc „vădană”, ciudat de apropiat de presupusa origine). Al doilea se nutreşte din realitatea istorică: longevitatea – inclusiv fiziologică – a femeilor a fost şi este superioară celei masculine, bărbaţii fiind seceraţi de războaie, boli, efortul de a asigura traiul şi securitatea familiei. În fine – aici e doar o impresie, o emoţie – îmi amintesc de ura, patima, pofta reprimată şi, în final, plăcerea cu care bărbaţii frustraţi ai unei comunităţi conservatoare şi izolate (cea cretană) au jertfit-o, în public, ritual, pe „iapa” focoasă devenită prea tânără văduvă, sacrificiu magistral redat în neuitatul film „Zorba”...

Portjartier.Vetust articol vestimentar feminin (pe naiba: abia acum – când nu mai e comun, obligatoriu – el trebuie cumpărat, ca articol scump, de lux, de „moft erotic” –, başca efortul de a o convinge pe „ea” să-l îmbrace aşa, doar de dragul tău...). Dispariţia lui – în favoarea ciorapilor-chilot – a contribuit, parţial, la falimentul sălilor de cinema de cartier.