Cezar STRATON

„V-am iubit atât de mult, iar voi...”. Reproşul adresat de un coleg unor prieteni basarabeni în trecere prin Suceava – inspirat de rezultatele descurajatoare ale alegerilor din republica de peste Prut- mi s-a părut pripit şi nerealist. Când am găsit într-un jurnal francez ce vorbea despre Basarabia termenul de „populaţie românofonă” am suspectat, la început, clasica „neatenţie” izvorâtă din indiferenţa occidentalilor pentru încâlcitele probleme ale Estului. Am realizat, mai apoi, că ziaristul avea dreptate: o românofonie discutabilă nu implică obligatoriu şi simţirea, conştiinţa de neam, ba chiar nu exclude – chestie de o literă! – românofobia.

O întâmplare trăită la faţa locului mi-a arătat că „mai e mult până departe”. Aflat în vizită la colegi şi prieteni, am cunoscut-o pe tuşa Anica, singură şi săracă, chemată să ajute la pregătirea mesei oaspeţilor. Tuşa Anica trudise decenii la rând în colhoz, la cultura de tutun, mai toxică, am înţeles, pentru cei ce-o îngrijesc decât pentru cei ce „beau iarba dracului”. Viaţa bătrânei bolnave, ce trăia dintr-o pensie de mizerie, fusese un şir de tragedii. Bărbatul ei, fecior de gospodari, nu s-a putut împăca cu gândul pierderii pământului părintesc şi „slobod la gură” şi-a exprimat deschis ura faţă de ruşi. Săptămânile de „reeducare” în beciurile KGB-ului, alternate cu prea scurte perioade de libertate, l-au sleit şi băgat în pământ încă tânăr. „Bine că nu l-au dus în Siberia, că îi ştiu măcar mormântul” - mi-a spus bătrâna. Unicul ei fiu fusese ucis în Afganistan, după încheierea oficială a ostilităţilor, pe drumul de întoarcere. Soarta tuşei Anica era soarta pătimitei, batjocoritei Basarabii. Dar...

„Noroc de Ivan Dimitrici” – a adăugat Anica, arătând spre sfera de grăsime cu funcţie de preşedinte de colhoz, invitat, ca un şef atotputernic al zonei ce era, să prezideze masa oferită „românilor”. „E om tare bun, că îmi dă câte o baniţă de grâu, câte un sac de cartofi, şi aşa îmi duc zilele...” Am înţeles însă drama acestui neam prea supus, prea tolerant, abia când bătrâna, cu bunul-simţ caracteristic, ne-a sugerat că ar fi mai bine pentru toţi s-o lăsăm mai moale cu tricolorul, cu limba, cu unirea. „I-am supărat pe ruşi şi uite că nu ne mai dau ieftin naft şi cărbune” – a şoptit bătrâna, imediat confirmată printr-o mişcare a capului îngropat în trei rânduri de bărbii de şeful de colhoz. „Ce bine era pe vremea lui Brejnev!” – a continuat ea, bucuroasă că i-a fost pe plac „binefăcătorului”. M-a trecut un fior rece la gândul că nostalgia după pâinea ieftină – adusă oare de la Moscova? – o face pe biata femeie să uite şi să ierte teroarea Anticristului roşu, adus pe tancuri de neam străin, asupritor. Doar în vremea lui Brejnev şi nu altcândva bărbatul îi era bătut sălbatic de securitate, până i-a închis definitiv „gura spurcată de român”. Şi tot Brejnev i-a trimis mândreţe de fecior să moară în ţară străină, pentru interese străine. În schimb, Brejnev i l-a dăruit pe Ivan Dimitrici, cu blidul lui de linte oferit „generos” de pe pământul furat cu preţ de sânge propriului bărbat. Şi, atunci, cum să te miri că tuşa Anica, miile de tuşe Anica sau Ioana sau Maria au votat cu toată convingerea „spicul” agrarian şi antiromânesc? Siglă electorală a cărei căsuţă pe buletinul de vot sutele de „Ivan Dimitrici” care conduc azi Basarabia le-au indicat-o ferm, cu degetele lor cât un cârnăcior. Cum să te superi pe tuşa Anica? Ivan Dimitrici e un om atât de bun... (1994).

Din cartea ”Basarabia și Bucovina” (2 volume), ediția a II-a,  în curs de apariție.