Cezar STRATON

Nevoi. Acum, despre nevoia vitală a omului de a se simţi – de la naştere şi până la moarte – protejat, apărat, de cineva, de ceva. De către o fiinţă (întâi mama, apoi iubita, soţia, familia etc.). De către obiecte (casa părintească, mobila moştenită prin generaţii). Ba chiar de duşmanul nostru de moarte, Timpul. Prin repetate, salutare ”amânări”: Exemple: las treaba asta pe mâine, mai amintiţi-mi săptămâna viitoare etc. Și chiar, la o adică, in extremis: încă o secundă, vă implor, domnule călău! Negări. Ateii îl neagă pe Dumnezeu în cuvinte, dar mulţi credincioşi o fac prin însăşi gândurile şi faptele lor. Oare care dintre aceştia sunt mai păcătoşi? Judecată. Nu prea te înşeli dacă înveţi cum să-i judeci pe bărbaţi după felul în care, fiecare,  le judecă, le percep, le pricep pe femei... Mourir. ”Mourir d'aimer”. Iată un refren repetat, de veacuri, până la banalizare. (Și nu mă refer la moartea subită, în timpul asaltului erotic – antologat de subsemnatul în cartea sa ”Ecologia iubirii”). Cred că trista sintagmă ar trebui reformulată astfel: a muri din pricina lipsei de iubire. Doar marii mistici mor din prea multă iubire. Om. Fiecare om seamănă – de-a lungul vieţii lui – cu un imobil cu mai multe etaje. În care am putea observa, cu un mic efort de imaginaţie, diverse personaje (care nu se cunosc obligatoriu între ele, cum nu se cunosc chiriaşii succesivi ai unor locuinţe de închiriat!). Ele apar, locuiesc o vreme acolo, apoi dispar, mai devreme ori mai târziu: la ”etajul” minţii, la cel al inimii, la cel al sexului...Naiv. Acea persoană care confundă mereu aparenţa cu evidenţa, promisiunea cu fapta, viitorul ”luminos” cu prezentul rece şi cenuşiu...El este (dintotdeauna şi pentru totdeauna) votantul ideal (acel ”alegător captiv”), salutar pentru orice partid şi curent politic. Rău. Cel mai rău nu este răul pe care l-ai făcut, ci justificările pe care, mereu, ţi le găseşti, ca făptuitor, pentru înfăptuirea acelui rău. Asemănări. Atât în domeniul artistic, cât şi în cel al vieţii şi trăirii omeneşti, ”impotenţii” (ori...mă rog...semi-potenţii!) trebuie – le ofer un fel de scuză, explicaţie pentru ei, recunosc - să cheltuiască, să creeze mult mai mult farmec, ”atmosferă”, inventivitate şi subterfugii, ca să facă uitată (ori, mai bine zis...iertată, ignorată, trecută sub tăcere, complice) esenţiala lor infirmitate. Involuntar, - dar în context - îmi revin, iată, în minte, câteva pasaje din tragicul jurnal – vi-l recomand din tot sufletul...ca să nu zic...creierul meu – adică (”Meseria de a trăi”) al nefericitului scriitor italian Cesare Pavese (cel care s-a sinucis într-un hotel, sărac, ignorat, refuzat... amânat – iar amânarea nu e decât un refuz elegant, politicos, nu-i aşa? - de către femeia iubită ). Care scrisese, pe ultima pagină a jurnalului publicat – evident -  post-mortem: ”S-a terminat! Nişte femeiuşti...mi-au făcut-o..” . Cesare scrisese, descrisese, comparase, anterior, situaţia ”neputincioşilor” din cele două domenii (artă/literatură şi sex ). Eu aş putea adăuga..politica... dar n-o fac (din scârbă). Ei bine, Cesare făcea o comparaţie de neuitat între un poet oarecare – şi, vai, mamă, câţi avem azi, aici! – care (citez din memorie, scuze) ”îşi dă părul peste cap, adoptă o atitudine olimpiană, solemnă” menită a impresiona auditoriul de moment. Concluzia lui Pavese cade ca o sentinţă: adevăraţii poeţi/scriitori...sunt precum marii amanţi: fie au ”argumente” solide... (subombilicale)... fie – clar, sec! -  nu au! Restul e circ, poză, impostură, publicitate, interes.  Și – era să uit! -  impotenţă (că doar cu asta începusem vorba)... Judecată. După ce a pronunţat severul său verdict, preşedintele completului de judecată l-a întrebat pe cel condamnat (că, să vezi, eu tocmai revăzui, azi-noapte – a suta oară, cred –  filmul ”Papillon”), dacă acesta mai are ceva de declarat, de adăugat.  – Doar câteva cuvinte aş avea, domnule judecător. Nu uitaţi că într-o zi vă veţi afla, inevitabil, ca toţi muritorii ce suntem, în faţa Judecătorului Suprem. Vă doresc ca atunci, sentinţa pe care tocmai aţi pronunţat-o aici şi acum să nu o influenţeze pe a Lui! Mulţumesc. Accent. Un contemporan scria, voit ironic,  despre Napoleon, că acesta avea ”un accent, un ton al vocii, o atitudine de....vameş”. Astfel încât azi, mulţi vameşi ar putea fi convinşi că ai au o atitudine, o ţinută...napoleoniană! TV. Televiziunile de azi – prea multe, cred – ne oferă zilnic motive, teme de gravă reflecţie. Și tot ele ne suprimă timpul necesar de a reflecta noi înşine la aceste subiecte. Viteză. Am senzaţia – şi se pare că nu sunt singurul care o simte – că înainte (în copilăria mea, de pildă), o duminică era cea care separa, între ele, două săptămâni. Azi...am tot mai acut sentimentul că o săptămână este ceea ce separă, între ele, două duminici... Credinţe (silvice). „Ciobanii – consemnează salvator (zic eu),  Tache Papahagi – se mărturisesc la copaci. Fac o cruce în coaja copacului (cu toporul sau briceagul) şi îşi mărturisesc în faţa ei, a crucii scrijelite în scoarţă...  păcatele, în timp ce bat mătănii. Ciobanii noştri susţin că spovedania aceasta e mai bună decât cea făcută la preot” . Ca într-o „poveste a lui Dumnezeu” culeasă în Bucovina.  Sau ca într-un descântec bănăţean în care prima materie, cea primordială, este lemnul unui „paltin mare”: ”A plecat un om mare, /Cu o săcure mare,/ La un paltin mare, /Să scoată aşchie mare, / Să facă o biserică mare,/ Cu nouă uşi,/ Cu nouă altare.” Habar nu avem, nu aveţi...  cât datorăm... cât suntem de legaţi, de dependenţi de Măria-Sa...Zeul Arbore...