Cezar STRATON

Motto. Călători & călătorii în cultura română? Prea puţini. „Exploratorul“, ca tip antropologic, rămâne mai degrabă o raritate, la noi: în afara generosului Anton Lupan, călătorind către Țara de Foc la bordul goeletei „Speranţa“, - personaj ce este, hai să fim realişti, doar o plăsmuire literară a lui Radu Tudoran - inspirat de epopeea lui Popper, (n.a.) - memoria oricărui cititor cultivat pare – pe drept - incapabilă să reţină vreo altă figură modernă, emblematică, un alt personaj-mit, de român descoperitor - explorator, pentru a relua sintagma lui Mircea Eliade. Oare de ce? Poate pentru că noi, genetic…”locului ne ţinem”? Nici n-aş mai adăuga, că ar fi prea evident…şi trist. De fapt: noi…”cum am fost, aşa rămânem”. Prea modeşti, neştiind să ne revendicăm izbânzile, să ne cinstim şi promovăm valorile. Pentru că da, avem români vrednici, care au explorat, au scris, botezat hărţi şi ţinuturi, până la ei, necunoscute: Spătarul Milescu, Ioan Tical Romano, Iulius Popper, Basil Assan, Dimitrie Ghica-Comăneşti, Emil Racoviţă, şi mulţi alţii. 

”Necunoscutele sunt, în cazul lui Iuliu Popper, mult mai numeroase decât cunoscutele”, constată, pe bună dreptate, părintele Petru Moga din Câmpina. Cel ce merită deplin (ca să-l citez aici pe competentul geograf român Silviu Neguţ, autorul prefeţei) ”o adâncă plecăciune” pentru restituirea, către români, a scrierilor marelui explorator şi întreprinzător. Pe care slujitorul bisericii şi-o asumă cu smerenie şi modestie, notând cu minuscule, pe o pagină secundară, de început: ”Preot Petru Moga, traducător”. Și nu este vorba doar de misterul morţii sale, la numai 36 de ani, cu doar o zi înainte de a câştiga, definitiv, un proces cu unul dintre corupţii guvernatori ai Țării de Foc, cât şi de o ”prejudecată”, otrăvită, argentiniană – prezentată chiar în manualele şcolare de acolo, până acum câteva decenii! – conform căreia exploratorul român ar fi exterminat o parte a indigenilor locali. ”Nu poţi găsi nicăieri vreun element care să susţină imaginea de exterminator. Este un fals grosolan – devenit, însă, loc comun în istoriografia argentiniană mai veche. Probabil, pentru a elibera de vina aceasta, unele personaje foarte importante – în epocă – ale istoriei şi politicii argentiniene. Personalitatea copleşitoare a inginerului român n-a putut fi, nici până azi, complet, curat asimilată de cultura Argentinei. Putem vorbi şi azi – la Buenos Aires – de o dublă şi contradictorie percepţie a excepţionalului ”personaj” numit Popper. Biografiile lui argentiniene sunt ”viciate” de aprecieri extreme, opuse: şi referinţele critice, dar şi cele laudative sunt excesive, ambele. De fapt, ce altă replică ar putea fi dată – după un secol – ponegritorilor lui Popper, decât constatarea de bun-simţ a părintelui Moga? ”Ce român a putut ajunge, prin puterea, mijloacele şi voinţa lui, la ”capătul lumii”.. – în ultimii ani ai secolului XIX – ca să-i extermine pe băştinaşi!?”

Dovada patriotismului românesc al acestui – am putea zice, în sens pozitiv– aventurier român, stă faptul că el a ”botezat” reperele geografice descoperite, atunci, de el, acolo, cu nume româneşti. Care-s şi acum valide, valabile şi rămân scrise pe hărţi. De exemplu, o culme montană se cheamă – şi azi – ”Carlos de Romania”, apoi...există acolo, un râu numit Carmen Sylva...dar şi multe alte vârfuri montane, ori râuri, se numesc: Lahovary, Sinaia, Vasilica, Lacul Broşteni, Valea Iaşilor etc. Un râu de mari dimensiuni a primit chiar numele descoperitorului: Popper!

Popper nu putea fi, repet, un ucigaş de aborigeni. Iată cum prezintă el – ca un veritabil savant antropolog – întâlnirea sa primă – cu risc, cu firească teamă, de expediţionar! - cu triburile sălbatice de indigeni, în raportul – îndelung aplaudat – prezentat Academiei argentiniene, la 5 martie 1887: ”Mi-a fost greu a distinge sexurile lor, dar acum, după o îndelungă practică, am formulat o regulă aproape infailibilă: un indian care poartă un arc cu săgeţi e un bărbat, un indian care poartă în spinare o sarcină grea...este o femeie.” Mai mult – ceea ce mi se pare memorabil – Iuliu face observaţii anatomice - dar şi, involuntar, estetice ! - demne de un savant: constatarea că ţâţele aborigenelor erau, majoritar, fleşcăite...cu excepţia câtorva sâni... ce erau – scrie Popper – drepte, făloase, demne chiar de penelul unui pictor ”. "Unicul ornament - scrie el, parcă anticipând şi criticând moda cochetelor de azi - ce am observat la femeile <sălbatice> ale Țării de Foc, consistă într-o braţeletă modestă, de scoici calcaroase. O modestie care le face mai apreciabile în ochii unui bărbat <civilizat>, ca mine...” Acest uitat Popper ne oferă, prin viaţa şi experienţa lui – absolut fabuloasă – un exemplu, un îndemn pentru fiecare dintre noi: să nu uităm să visăm, să încercăm...să o luăm de la capăt! Nu mă pot abţine ca – prin comparaţie directă cu ai noştri ”administratori” numiţi politic, să citez din jurnalul lui Popper, cel care dorea, visase, încercase să schimbe, să învie, să aducă la civilizaţie un tărâm uitat total de administraţia ”centrală”: ”Aici, în Sudul extrem al continentului sud-american, e numit de Centru un guvernator, un secretar al lui...şi câţiva umili funcţionari. Toţi aceştia merg să caşte de plictiseală în acel exil, neavând altă misiune şi rost decât să se uite unii la alţii, să mănânce atunci când e de mâncare şi să doarmă atunci când le e somn. Guvernatorul acestor teritorii uitate şi bogate – şi încă necunoscute de către Capitală – se aseamănă perfect cu un general fără soldaţi, unui rege fără supuşi sau unui cap fără corp.”

Concluzie. Consider că ar fi un gest firesc de mândrie naţională dacă românii (Statul, Academia Română, alte instituţii ) ar face demersuri pentru readucerea în actualitate a vieţii şi operei acestui mare român, evreu ca etnie. Prin tipărirea operei lui complete şi valoroase, prin comemorarea personalităţii lui inclusiv acolo, la capătul lumii, în Țara de Foc a Argentinei. Acolo unde munţi, văi şi ape poartă şi azi frumoase, neaoşe denumiri româneşti.