Cezar STRATON

Rare şi de neuitat sunt, într-o viaţă de om, acele întâlniri esenţiale, care îţi luminează mintea şi îţi bucură sufletul cu întâmplări, evocări şi personaje memorabile. Consider fericită ziua de ianuarie 2019 în care – prin intermediul inimosului meu prieten (şi fost coleg la răposatul – era să scriu ”asasinatul” – cotidian ”Tineretul Liber” ) Emil Stanciu – l-am cunoscut la el acasă pe marele jurnalist şi scriitor Igor Butnaru. Igor, a cărui viaţă se confundă cu cea a ”României libere” – ziar ce a atins vârful de calitate şi popularitate sub conducerea lui Octavian Paler – a întemeiat şi condus, după 1990, mai multe publicaţii, toate remarcabile, indiferent de durata apariţiei lor.

Biografia sa este una de-a dreptul fabuloasă. Bunicul matern, preot ortodox, a trebuit să fugă din Banat (împreună cu cei patru copii ai săi) din calea conflictelor militare (şi implicit interetnice) ce au răvăşit Balcanii în al doilea deceniu al secolului trecut. Întâi în Grecia, pe insula Naxos. Dar şi de aici, ajuns din urmă de prigoana turcească, a fugit, urmând ţărmurile într-o barcă făcută de el însuşi, până la Odessa. În urma unui exigent concurs, a ocupat un post de cântăreţ (bas), pe viaţă, la Capela Palatului de Iarnă din Sankt Petersburg. După ce şi-a pierdut vocea, cu sprijinul personal al ţarului Nicolai (căruia îi plăcea să-şi alăture vocea corului bisericesc în unele duminici) a primit o parohie în Basarabia încă rusească.

Igor – botezat cu acest nume ”crăiesc” la sugestia unei aristocrate poloneze refugiată, fugită din faţa bolşevicilor la Cernăuţi (şi ”adoptată” de familia părinţilor lui) - a crescut în casa părintească din acest oraş. La frecventele serate muzicale organizate de tatăl lui (înalt funcţionar guvernamental ”sub români”), participau musafiri ce vor deveni, peste ani, celebri. Între aceştia, dramaturgul Victor Ion Popa, cantorul de sinagogă şi tenorul Joseph Schmidt ori viitorul jurnalist, compozitor şi muzicolog George Sbârcea. Câţi dintre noi ştiam, de pildă, că G.S. este autorul, între altele (sub numele de Claude Romano), al marelui şlagăr ”Ionel, Ionelule”, dar şi al unor interviuri (luate în limba fiecăruia din ei) cu Mussolini, Hitler şi Horthy, preluate la vremea lor (în anii 1940) de nenumărate agenţii şi publicaţii străine. Sub comunişti, polivalentul G.S. a făcut opt ani de ocnă grea, fiind eliberat în 1956, la insistenţele ambasadelor occidentale. În 1968 este decorat la Paris, de către Charles de Gaulle, cu Legiunea de Onoare, după ce, în 1942, primise titlul de ”Comandor al Leului finlandez” (fiind până azi singurul român onorat cu înalta distincţie).

Cărţile scrise de Igor (între care cea dedicată dialogului cu marele neurochirurg Leon Dănăilă, alături de ”Rezerva 5 – Reportaj din anticamera morţii” şi ”România liberă – aşa cum a fost”, mi-a fost dăruită şi mie, cu specifică generozitate bucovineană) sunt o oglindă fidelă, sincer mărturisitoare a epocii căreia el i-a fost contemporan. Uneori victimă, dar mereu învingător, inclusiv, de câteva ori,  asupra ”femeii cu coasa”. Lucru pe care i-l doresc din suflet şi mai departe acestui senior cu trupul încercat de bolile senectuţii, dar cu spiritul limpede şi cu mintea ”brici”. El este un cronicar imparţial, dar şi un tandru-nostalgic evocator al figurilor (trecute sau prezente) unor colegi de redacţie ori prieteni de varii profesiuni şi vocaţii, cu care şi-a intersectat cărările vieţii şi profesiei, slujită exemplar mai bine de jumătate de veac. Între care, de pildă, Ferenc Vasas, excepţionalul ziarist şi profesorul de jurnalistică (autor al primului manual de gen apărut la noi după 1990), cel care mi-a făcut onoarea de a-mi fi şi mie prieten, promotor şi sfătuitor în primii mei ani de presă studenţească.

Igor, bucovineanul meu drag, descrie cu farmec inconfundabil satisfacţiile, nu puţine, dar şi provocările, adesea severe pe care le implica munca de ”scriitor la ziar” în comunism. Între acestea din urmă, ”cumpăna” trăită (sub ameninţarea excluderii din partid şi din presă – sentinţe, odată pronunţate, fără posibilitate de ”recurs” la acel nivel şi la acea vreme) în zilele când a scăpat – evident neintenţionat, dar impardonabil pentru politrucii vremii – într-un editorial, prenumele Niciolaie. Pentru – aţi ghicit – ”cel mai iubit fiu al poporului”.  Rezoluţia tovarăşului secretar de partid pe ”Casa Scânteii”, Vasile Văcaru,  (nimeni altul decât viitorul politician iliescian!) precum că Igor ”s-a dovedit a fi un element putred, iresponsabil, antipartinic şi ca atare n-are ce căuta în presa noastră comunistă!”, avea să fie, din fericire, anulată de prim-secretarul Comitetului de partid al Sectorului 1, D. Gherghişan.

Multe şi frumoase, inedite lucruri ar mai fi de adăugat din amintirile unice ale acestui cernăuţean de două ori refugiat din calea ”balaurului roşu”, în Banat şi apoi la Iaşi. Cum ar fi această ”Eglogă a destinului tragic” dedicată lui de regretatul său prieten George Ţărnea: ”Poporul meu contemplativ / A fost belit în mod festiv. / Să ştie chiar de la-nceput / Pe mâna cui a încăput / Şi să n-aştepte ani mai buni / De la marmita cu minuni. / Că el, oricum, din post în post / E învăţat s-o ducă prost / Şi hărăzit să fie trist... / M-apucă plânsul, deci exist!”. Ori informaţia – inedită – că Ceauşeştii au fost prinşi, lângă Târgovişte, la Ulmi, aceeaşi localitate în care ”Niciolaie” fusese arestat pentru prima dată în viaţă, adolescent fiind, după care a fost condamnat în procesul de la Braşov! Roata vieţii...

Dar nemilosul ”spaţiu tipografic” ne este, se ştie, cel mai sever cenzor. Se spune, uneori fără temei, că viaţa unor semeni ai noştri este un roman. Viaţa, amintirile lui Igor conturează o istorie trăită. Ele sunt, de fapt, istoria recentă, zbuciumată a României, a românilor. Îţi mulţumesc, Igor. La bună şi grabnică revedere!