Cezar STRATON

Ne aflăm, încă, în ”siajul” sărbătoririi a 160 de ani de la ”Mica Unire” (o sintagmă nedreaptă, cred, deoarece, fără acest decisiv şi inspirat act istoric, urmat de alte ”clipe astrale”, precum întemeierea şi consolidarea Regatului României şi Independenţa, Unirea cea Mare ar fi greu de imaginat, de realizat). Lăsând, firesc, analiza culiselor actului de la 24 ianuarie 1959 în seama istoricilor competenţi, mă voi referi, ”telegrafic”, la acel Al. I. Cuza - omul. O personalitate puternică, complexă, nu o dată contradictorie. Despre aventuroasa relaţie a Domnitorului Unirii cu Maria Obrenovici (Catargi), despre destinele celor doi băieţi ai acestora şi despre nefericita Elena Doamna, voi scrie în numărul viitor. Ascensiunea. O ipoteză – controversată – susţine că A.I. Cuza ar fi fost mason (ca majoritatea generaţiei paşoptiste). Însă faptul că el ar fi prigonit ulterior masoneria – ce s-ar fi implicat, ca reacţie, şi în complot – pare a pune sub semnul întrebării susţinerea. Cuza, un bărbat chipeş şi galant, nu era mare băutor, dar fuma exagerat şi bea cafele peste măsură. Aceasta, ca şi nopţile pierdute la cărţi, ori excesele erotice, i-au pricinuit moartea prematură. ”Cuza – scrie Dan Berindei – a fost ales pentru că...nu voise să fie ales. Plăcea femeilor şi ele îi plăceau lui.”. Pasiunile l-au făcut dependent, de tânăr, de escrocul belgian Librech (fost chelner şi crupier la cazinoul din Galaţi, care-l credita cu bani pe pârcălabul cartofor, mereu dator acolo, la jocuri). Pentru a deveni ulterior şef al Poştei şi ”combinator” indispensabil în materie de codoşlâc amoros. Se pare că belgianul îl precedase – şi îl va suplini ulterior, pe ascuns,– în patul focoasei Maria Obrenovici, cu care ar fi pus la cale o ”mică întreprindere de amor politic”, al cărei prim client cu dare de mână a fost (până la abdicarea sa, dar şi ulterior, prin diferite hoteluri din Europa) Cuza-Vodă. La un moment dat – îşi aminteşte N. Kreţulescu, premierul lui Cuza – se cam terminaseră ”fetele” curăţele şi disponibile erotic. Un isteţ sergent de poliţie a găsit una. Perfidul Librecht l-a anunţat pe Domnitor, care i-a poruncit: - S-o aduci aici îndată, parşivule...tu-te-n mumă-ta! Fata a fost adusă la Cotroceni dar, a doua zi, Cuza, care lucra cu autorul acestei rememorări, a fost anunţat că un boier – tatăl fetei - vrea să-i vorbească. ”Să intre”, a ordonat el. Boierul V era aproape complet surd şi la tot ce-l întreba Cuza, repeta numai ce-l durea pe el: cerea o slujbă! Cuza s-a adresat lui Kreţulescu, poruncindu-i să-i dea ”o slujbuliţă mai mică”, întrucât, în noaptea precedentă, nu fusese prea mulţumit de calităţile şi de prestaţia fetei. S-a ajuns ca, la un moment dat, scandalurile şi bârfele despre destrăbălarea lui Cuza să-l facă pe mitropolitul Nifon să-l roage, diplomat, pe Domnitor...să ”o lase mai moale” (sic!) cu femeile. Răspunsul lui Cuza a fost pe măsură (semn că el avea deja probleme cu virilitatea sa supralicitată): - Ascultă, părinte, toate sunt bune, dar mai bine ar fi să faci ceva rugăciuni, căci m-au cam lăsat puterile...pricepi Sfinţia-ta! Cocuţa Vogoride. Fiica poetului Costache Conachi a fost cea care – în calitate de soţie a caimacanului Vogoride – i-a netezit iubitului ei chipeş drumul spre tron. Întâi prin promovarea rapidă – de către soţul ei aflat cam ”sub papucul Cocuţei” - de la un sublocotenent fără studii, la colonel şi şef al armatei (al doilea om în stat). Apoi, prin ”scandalul scrisorilor”, care a ajutat esenţial partida unionistă. De reţinut: Cocuţa Conachi-Vogoride era, atunci – (ea ar merita un monument, ca important factor al Unirii) - mai ”tare” ca oricare ”feministă” ori ”femeie liberă” de azi. Prinsă ”în ofsaid” de bărbat, că-i spiona corespondenţa anti-unionistă...Cocuţa nu se scuză...nu! Ci atacă, ameninţându-şi dur neneticul bărbat grecotei. Cetiţi: ”Nu uita că ai venit în ţară sărac lipit pământului, fără altă avere decât a mea! Îţi iert risipirea ce a-i făcut-o averii mele (Vogoride făcuse niscai investiţii...falimentare – n.a.). Dar nu-ţi iert trădarea faţă de ţara care ar fi trebuit să devină şi a dumitale. Cum nu ai azi altă avere decât a mea...aş putea, prin divorţ, să te aşez pe paiele sărace de pe care eu te-am ridicat!” (Tare, Cocuţa, nu!?) Relaţia cu Kogălniceanu. A fost una cu suişuri ameţitoare, dar şi cu căderi...abisale. De la frecventarea împreună a bordelurilor, realizarea şi recunoaşterea Unirii, la demitere şi trădare! Deloc şarmantul M.K. – după aprecierea Sabinei Cantacuzino, fiica lui I.C. Brătianu: ”urât, cu un corp diform, avea, totuşi, un farmec nediscutat. Acelaşi farmec îl exercita asupra femeilor. Femei care au fost cauza neliniştitei sale vieţi şi deselor sale nevoi de bani.” – se va lăuda, postum, într-un jurnal..cu peste 700(!) de cuceriri feminine, din toate straturile societăţii. Remarcabile sunt – complex de vinovăţie!? – declaraţiile lui M.K. la - dar, apoi şi după - înmormântarea lui Cuza, la Ruginoasa, cum că nu greşelile lui Cuza l-au ”pierdut”, ci faptele lui mari. ”Cuza a făcut mari greşeli (se referea la ”proclamaţia către locuitorii săteşti”, din 1864, ce i-a radicalizat pe conservatori -n.a. ), dar el nu va dispărea niciodată din inimile ţăranilor şi nici din istoria României.” Iată o profeţie realizată, confirmată după 160 de ani, de vreme ce Vodă-Cuza a intrat de mult în memoria colectivă a neamului, ba chiar şi în folclor (inclusiv prin ”ocaua” lui...o precursoare a actualului sistem de metrologie şi de protecţie a consumatorilor). Amănunt, moment prea puţin cunoscut: pe o stradă din Viena s-au întâlnit, întâmplător, după exilarea lui Cuza, cei doi foşti prieteni şi colaboratori. S-au salutat ceremonios – inclusiv prin ridicarea, politicoasă, a pălăriilor. Dar...nu şi-au vorbit. S-au ignorat, reciproc. Tipic românesc, nu-i aşa!?