Cezar STRATON

Continui înşiruirea, fără o ordine ori cronologie anumite, unor ”gânduri răzleţe” ce m-au vizitat, insistente ori sfioase, în timp. Cum scriam la început, nu pot exclude riscul ca aceste panseuri – să fie, inconştient reflexul, peste ani, al unor lecturi personale ori întâmplări, fapte de viaţă trăite. Că mare şi năprasnic şef ne este subconştientul! Dar, precum în situaţia unui copil cu ”pater incertus”, la urmă e important ca pruncul să fie sănătos, valid, frumos (dacă se poate), indiferent de combinaţia cromozomială înscrisă în genomul lui! De altfel, am amestecat între propriile enunţuri şi citate din alţi autori, găsite prin cărţi şi considerate demne de a fi scoase din colbul uitării.

Computere.Eu, unul, zic să nu ne mai temem de computere, de dominaţia roboţilor, de dictatura ”inteligenţei artificiale”! Până la urmă, toate maşinăriile astea foarte deştepte, se vor opri, se vor bloca de la sine în lipsa, fără ajutorul Omului. Care le-a construit, nu-i aşa!? Şi - încă?! - nu invers!

Condiţie.Pentru a deveni ”nemuritor”, prima condiţie este – volens-nolens - ”să dai ortul popii”!

Ecce homo.La urmă... de fapt tonul, accentul, semnele de exclamare – ori de întrebare!? - sunt totul, în lectura celebrei sintagme! Iată un exemplu: ”Ecce homo!?” – e tonul acuzator, specific eco-fasciştilor de azi, ce acuză, nediferenţiat,  poluarea globală. Dar şi – simetric! – un admirativ ”Ecce homo!”, rostit – de pildă – de o femeie văduvă, dar încă în putere – care şi-o fi găsit partenerul pe internet... Ori de cerşetorul cinstit care-şi laudă binefăcătorul: Ecce homo: iată un om! Asta e fiinţa umană... ăsta e omul... Cu o mie şi una de feţe, de judecăţi… de interpretări...

Om.Îmi place definiţia asta a omului – ca şansă, teoretică, de potolire a marelui său orgoliu: Omul este un produs secundar, prin generaţii, al sexului heterosexual. Cel ”inventat” nu de el, ci de plante, apoi perfecţionat de animale, de mamifere... Ştie mai bine taica Darwin... Trist e doar că Omul se crede, încă, un stăpân al Naturii... el fiind, de fapt, numai un membru, un supus al Naturii...

Oportunist.Omul ăsta chiar că a avut o viaţă policromă, ca la televizorul color al anilor 80... El şi-a schimbat, rulat mereu steagul din poartă, în funcţie de partidul care a câştigat alegerile! Un alegător obiectiv, - voila! - aş putea adăuga, spre mirarea voastră: el e mereu cu „ai noştri”... cu cei care vin, pleacă... se întorc...

Adevăr.Azi e tot mai greu să rosteşti adevărul... fie, chiar, şi micile adevăruri, cotidiene, curente. Mai ales când ştii bine – dacă nu eşti un idiot! - că ele, adevărurile, dovezile... sunt, de fapt, cunoscute, ştiute de toţi... Dar, ştii şi tu, bine... că numai tu vei fi acuzat că le rosteşti în public, mereu neplăcute de auzit, de asumat... Şi atunci, taci. Nu din frică, musai... Nu numai din frică, ar fi mai corect zis! Ci şi… din scârbă! Din lehamite faţă de ”anti-axiologia”... de ignorarea valorilor şi competenţelor (cele, nu cele validate politic) ce se practică, parcă, tot mai strident... parcă... în ciuda românilor!

Duşman.Acea persoană care ştie totul despre tine – de fapt... de la tine – de până mai ieri... când ţi-era cel mai bun prieten.

Kent(superlong). Uneori, ţigările astea... (vă amintiţi!?) miroseau dulceag şi uşor (greţos?) a parfum, a detergent de rufe... ori a anti-molie... fiind ţinute multă vreme în dulap, între cămăşi (să fie, acolo, la vreun necaz, la nevoie... pentru vreun doctor (şi nu numai... să nu acuzăm exclusiv tagma doftoricească). Ce vremuri de umilinţă! N-ar trebui să le uităm... măcar acei dintre noi care le-am trăit! Să fii adus, ca individ, să dai ”ciubuc” unui gestionar de cooperaţie, pentru un Kent, o sticlă de whisky... Să stai - umilitor - la uşa, la cheful, la cheremul vreunui analfabet - dar isteţ, descurcăreţ - gestionar de ”cooperaţie” care îţi făcea ”porţie”: azi, inginerule, îţi pot da - vinde, evident, că, doar nu-ţi făcea cadou! - doar juma de bax de  ţigări BT... şi 5 - hai, fie, de la mine, că-mi eşti simpatic... ia (de la mine!?) 8 bucăţi - ciocolate chinezeşti, plus un kil de portocale... Şi hai, valea... că mai am, la rând, doi miliţieni, un procuror şi vreo trei doctori pe listă!

P.S. De asta – adică, şi de asta - nu regret căderea comunismului! Pe seama lipsei unor produse de import, se ridicase această ”păturică” - nu mă refer la Dinu Păturică, alt tip uman... dar ”meseriaş”, Dinu! – cel pe care-l vedem azi ţanţoş, pe funcţii, în Parlament, Guvern etc. Ci la acea, repet, ”păturică” de şefi de alimentară... Ce bătaie de joc... Ce umilire... Enfin... Iertare dacă am supărat... Cetăţeanul de rând, românul contribuabil, era numit, cu dispreţ, de proasta satului, Elena, un soi de ”vierme”, când vedea cozile de la alimentară: ”nu se mai satură de mâncat, viermii ăştia!”. Cretina! De asta – fie şi măcar de asta! - nu regret comunismul (cu toate furnalele, fabricile şi blocurile lui pentru tinerele familii). Scuze!