Cezar STRATON

În memoria inegalabilului Charles Aznavour

”Viens, voir les comédiens / Voir les musiciens / Voir les magiciens / Qui arrivent...”

Poate că unora dintre cititorii noştri (mai) tineri li se va părea excesivă şi nostalgică dorinţa mea de a publica, iată, un al doilea articol prilejuit de moartea fizică a ultimului reprezentant al generaţiei ”de aur” de şansontetişti francezi: Piaf, Becaud, Montand... Să nu mai amintesc de predecesorii acestei ”generaţii de aur” a cântecului francez, cum ar fi Maurice Chevalier (ce făcea furori... şi lăsa să cadă, pe podea, consensual, furouri de doamne şi domniţe prea încântate de prestaţia lui, din anii 1930-1940). Poate că tinerii noştri cititori nu vor pricepe plăcerea mea de a susţine, de a explica – ştiu, poate fi didactic, poate fi plictisitor pentru cei ce se delectează, se hrănesc cu house, cu hard-rock! – că în spatele unui mare artist există nu doar o voce, un succes, un marketing deştept, ci şi un mare caracter!

Unul din aceşti artişti totali – repet, mai ales în sens moral! – a fost Aznavour, declarat de americani cel mai mare artist de varieteu al secolului XX. Fugărită de genocidul turcesc (un subiect şi azi, încă, sensibil) familia lui Charles a fugit întâi în Grecia, apoi în Franţa, cu nădejdea că Hexagonul va fi doar o etapă intermediară în migrarea familiei spre visata Americă. S-a întâmplat să rămână în Franţa. Şi micul Charles – născut în 1924 – s-a gândit că şi-ar putea ajuta familia – în care se cânta şi se petrecea ”mai mult ruseşte decât armeneşte - cum va mărturisi cântăreţul – adesea de seara până dimineaţa”, spălând vase şi, eventual, cântând în cafenele. De fapt, ceea ce aş vrea să relev, mai ales tinerilor de azi, ar fi că toţi marii artişti – mă refer, acum, la cei francezi, numiţi mai devreme – dar şi la a noastră Maria Tănase, au pornit-o ”de jos”, din nevoi şi sărăcie... De aici un mare respect pentru muncă, perfecţionare continuă, respect pentru prieteni şi familie, grijă pentru o bună chivernisire a banilor.

Întrebat de un reporter dacă nu e risipitor atunci când cumpără haine şi alte lucruri scumpe, artistul a replicat: ”spre deosebire de orice patron, inclusiv Statul, eu nu fur banii altora, ci îi cheltui pe cei câştigaţi de mine, cu multă sudoare. Dar să ştiţi că un hoţ care mi-ar sparge casa ar rămâne dezamăgit: nu am lucruri de mare valoare, decât obiecte din călătorii, amintiri de care-s legat sentimental. Valorile mele majore sunt prietenii şi familia, în cadrul căreia mă comport ca un bunic şi un tată obişnuit, nu ca o vedetă.” Oameni ajunşi – precum Charles Aznavour – la o avere de peste 100 de milioane de euro...

El spune, în ultimul lui interviu, că şi-a făcut testamentul încă de acum 30 de ani – deci avea atunci cam 60 de ani - şi că a încercat să fie drept şi corect cu urmaşii moştenitori. Se compara, indirect, cu marele Johnny Hallyday! Acesta s-a cam păcălit, după moarte lui, acum niscai ani, în sensul că s-au luptat – încă se luptă acerb, fără milă! – pe moştenire marelui Johnny vreo trei neveste, cinci amante, mulţi alţi urmaşi etc...

Armeanul Aznavourian - cunoscut lumii drept Charles Aznavour (70 de ani de cântec, 1.200 de discuri diferite) - a fost mai deştept: a împărţit echitabil moştenirea lui (la milioanele cash se adaugă multe şi bănoase drepturi de autor şi difuzare etc.) către copii şi nepoţi. Dar, cel mai mult mi-a plăcut explicaţia - dată puţin înaintea morţii lui, la 94 de ani! A zis, minunat, ţărăneşte în sens profund, că şi-a împărţit, destinat, lăsat moştenirea, proporţional, tuturor urmaşilor... Bref, iată fraza care-l transformă pe inegalabilul artist într-un tată şi bunic prudent, prevăzător: ”am scris în testamentul meu încă de acum 30 de ani cum să mi se împartă averea, moştenirea, între fiii şi nepoţii mei. Nu vreau ca ei să se tot certe - peste mormântul meu - pentru o lingură, o farfurie, o furculiţă, aşa cum a păţit prietenul meu Johnny Halliday... ai cărui succesori se judecă şi azi. Le-am lăsat tuturor destul ca să trăiască fără griji, dar nu atât cât să înceteze a munci şi lupta, căci viaţa e luptă continuă...” Inclusiv - adaug eu - cu Statul francez, care l-a impozitat – credea el – excesiv, motiv pentru care Aznavour este, de decenii, cetăţean elveţian, având dreptul de a sta în Franţa numai 6 luni pe an. (Recent l-a imitat şi Depardieu, deveni ”rus”).

Regretul lui mărturisit este că nici un politician francez nu a încercat în acest lung timp să-l recheme în ţară, să-i rezolve această nedreptate. Ca fiu de emigrant sărac, el a preţuit banul şi a ştiut cum să-l acumuleze. De când ajunsese o vedetă mondială, nu a devenit risipitor, mai degrabă era chibzuit, econom, ca orice armean... A oferit sume mari asociaţiilor de apărare a drepturilor omului în Armenia, ţara bunicilor lui, şi a contribuit cu sume imense la reconstrucţia acestei ţări, după un pustiitor cutremur ce a afectat-o. De aceea în mica republică postsovietică e considerat un erou naţional şi acolo i s-a adus un omagiu special, cu prilejul vizitei pe care preşedintele francez a întreprins-o la Erevan, la mijlocul lui octombrie, la Summitul Francofoniei. Franţa i-a adus pe 5 octombrie un omagiu naţional, la Palatul Invalizilor. Mai mult, o ultimă confesiune – televizată – a lui releva un fapt interesant: când avea concert în ţări bogate, solicita onorarii mari, pe seama bogaţilor ce-l invitaseră să (le) cânte. Când concerta – în lunga lui carieră, de 70 de ani! – în ţări mai sărace (cum fuseseră, să nu uităm!, cele comuniste), inclusiv România, cerea bani mai puţini şi chiar făcea el însuşi, acolo, anumite sponsorizări şi donaţii.

Ultima întrebare din ultimul interviu acordat: ce anume v-a împins, v-a motivat în cariera de succes, neîntrerupt, de peste 70 de ani? Gloria? Banii? Răspunsul e exemplar: „nimic din toate acestea, ci condiţia mea de fiu de emigrant, asta explică totul!”