Cezar STRATON

 Trâmbiţele vestitoare ale sfârşitului ceauşeştilor sunau asurzitor cu săptămâni bune înaintea fatidicului 25 decembrie 1989. Dar cei doi soţi refuzau cu obstinaţie să le audă. Și cine ar fi îndrăznit să le explice? Ceauşescu – izolat în turnul său de către Elena - era sigur că Gorbaciov va cădea şi se baza pe faptul că poporul român va face zid de apărare în jurul său. Din acest motiv a şi plecat în Iran şi apoi a convocat marele miting care va însemna începutul sfârşitului unei ”domnii” de aproape jumătate de secol. Dar anul triumfului său, 1968, era deja departe, nu doar calendaristic, ci şi în sentimentele românilor pentru ”iubitul conducător”. Pentru a ilustra acest preludiu al căderii, am alăturat propriilor consideraţii fragmente din recenta carte a Laviniei Betea, ”Ultimul an din viaţa Elenei Ceauşescu”, bazată pe un document rarisim; agenda pe 1989 a Tovarăşei. Noiembrie 1989. Plângeri în presa străină erau şi pe motivul neacreditării unor jurnalişti străini la Congres. Mai târziu, cei care vor cerceta evenimentele din decembrie 1989 vor admite că în România se aflau în jur de 60.000 turişti sovietici şi maghiari. Iar în Ungaria se aflau circa 20.000 transfugi români, mulţi grupaţi la Tatabánya, Debreţin şi Békéscsaba, în tabere de pregătire paramilitară. Deşi veşti neliniştitoare din ”ţările frăţeşti” continuau să sosească, la Congresul al XIV-lea (20 noiembrie), spectacolul pregătit minuţios în ultimele luni voia să demonstreze lumii întregi că niciodată nu s‑au făcut progrese mai mari în istorie decât în România din 1965 încoace. Și că nu există conducător mai înţelept şi mai iubit de poporul lui decât Ceauşescu. În vreme ce Gorbaciov se zbătea între greve muncitoreşti şi demonstraţii naţionaliste, iar în conducerea partidului său se afla între ciocanul conservatorilor şi nicovala reformatorilor radicali, gloata partidului şi conducerea de la Bucureşti se pronunţau „unanim” pro‑Ceauşescu. Cât despre mişcările din vecini, Tovarăşilor părea să nu le mai pese. Supravieţuiau de prea multă vreme în jungla puterii. Ceauşescu îl ajutase pe Gheorghiu‑Dej să‑şi menţină locul după cutremurul iscat de Hruşciov cu „raportul secret” . Îl auzise pe acesta vorbind despre reforme prin revenirea la leninism. Până la urmă, va fi cugetat Ceauşescu, ca Hruşciov va sfârşi şi Gorbaciov – înlăturat de ai lui. Interzicerea alcoolului, magazinele tot mai goale, conflictele etnice şi nemulţumirile ofiţerilor Armatei Roşii faţă de concesiile făcute NATO vor cauza căderea lui. Dacă nu, Gorbaciov va duce de râpă lagărul comunist. Cu excepţia, desigur, a României! La Congres, în locul de cinste al prezidiului, Tovarăşa a mimat atenţia şi devoţiunea la lectura de şase ceasuri a Raportului, făcută de consort. Îi primea de fiecare dată privirea în pauzele dintre aplauze şi ovaţii. S‑a ridicat şi ea – abia mai ţinând‑o picioarele bolnave de artrită – de peste 500 de ori ca să‑l aplaude! Asemenea omagii au fost orchestrate de fidelul între fideli Bobu, care‑a dat tonul aplauzelor şi scandărilor. Acestea au ţinut însă mai bine de o oră şi jumătate, ceea ce l‑a ajutat pe bătrânul bolnav să‑şi ducă la capăt istovitoarea sarcină. Dacă în presa românească imaginea lor a apărut prelucrată, presa străină i‑a înfăţişat aşa cum erau – doi moşnegi ce se agăţau de putere. Când nu‑şi privea soţul, Tovarăşa scruta sala. La prima pauză, după cum a scris în memoriile sale Silviu Curticeanu, a dispus mutarea unui delegat din primul rând tocmai în ultimul: nu se manifestase destul de entuziast! După lectura Raportului, Ceauşescu a primit delegaţii străine. Gorbaciov nu‑l onorase cu prezenţa, trimiţând ca şef al delegaţiei sovietice pe un anume Vorotnikov. După Praga, la Bratislava a fost altă plenară extraordinară a conducerii comuniştilor slovaci care au decis, de asemenea, convocarea unui congres extraordinar în ianuarie 1990. „Revoluţia de catifea” era în plină desfăşurare. După protestul a trei sferturi de milion de praghezi pe câmpul Letna şi o grevă care‑a paralizat Cehoslovacia, în acea zi parlamentul a eliminat din Constituţie articolul care specifica „rolul conducător” al partidului comunist în ţară. Acesta a pierdut astfel puterea. Liderul comunist Miloš Jakeš a fost înlocuit cu Karel Urbánek, iar premierul Ladislav Adamec şi‑a prezentat demisia. Iar la Moscova, înaintea plecării la întâlnirea cu Papa de la Roma, Gorbaciov a prezidat şedinţa unei comisii de elaborare a proiectului unei noi constituţii pentru URSS. Cea veche era depăşită de realităţi. Ajungeau veştile acestea la Ceauşeşti? Se pare că nu în întregul semnificaţiilor. O serie de informaţii în legătură cu situaţia internaţională şi cu situaţia din Europa de Est erau cenzurate de Elena Ceauşescu în ideea de a nu‑l supăra pe Tovarăşul, cum se exprima ea, va spune mai târziu secretarul CC cu probleme speciale, Ion Coman. El se temea de o „provocare” din exterior împotriva lui. Dar niciodată nu s‑a temut că ar fi o revoltă a mulţimii. Tovarăşul se credea iubit de popor. Dacă l‑ar fi atacat din afară, era convins că l‑ar fi apărat ”clasa muncitoare”. O greşeală i se părea şi accentul pus pe intelectuali şi specialişti în perestroika lui Gorbaciov. Aici comanda aparţinea Tovarăşei. Ea indicase să nu mai dea premii băneşti mari celor care fac ştiinţă şi artă deoarece n‑au muncit fizic(!). Îşi închipuia, probabil, că în raport cu „eforturile” ei în performanţa intrării în Academia Română şi obţinerii atâtor recunoaşteri internaţionale, ceilalţi nici nu erau de luat în seamă. După mărturia lui Ștefan Andrei, anomalia de‑a nu se mai fi făcut promovări în învăţământul superior, în anii 1980, se datora unei inadvertenţe generată de altă indicaţie a ei. Ceruse să nu se mai publice posturile în presă, deşi legea prevedea anunţarea publică a concursului. Aşa că nu s‑au mai ţinut concursuri de ocupare a posturilor. Nimeni nu îndrăznise să sesizeze însă consecinţele acestei „economii” din veniturile elitelor artistice şi universitare.