Cezar STRATON

Motto. ”Vom lupta pînă la ultimul şi trebuie să supunem aprobării partidului, pentru că independenţa şi suveranitatea se cucereşte şi se apără cu luptă, pentru că dacă în 1968 nu am fi acţionat şi nu adunam aici poporul, nu înarmam gărzile patriotice, ar fi venit şi peste noi, cum au făcut în Cehoslovacia, pentru că atît sovieticii, cît şi bulgarii erau la graniţă. Nu am dezarmat poporul. Am pus şi am votat în Marea Adunare Naţională, ca totul să se apere cu arma în mînă. De ce nu apăraţi legile, socialismul, că legile socialismului sînt legile ţării.!?” (N. Ceauşescu în şedinţa C. P. Ex. al PCR din 17. 12. 1989)

Mărturii credibile ale apropiaţilor şi colaboratorilor familiei Ceauşescu relevă frica, regretul şi temerile referitoare la relaţia cu URSS, trăite, luni de zile, de liderul român, după ”declaraţia” de susţinere - în 21 august 1968 - a Primăverii de la Praga: ca un adolescent care se trezeşte din beţie a doua zi, el înăsprise, sever, controlul alimentelor ce îi erau servite şi refuzase orice contact direct cu sovietici ori reprezentanţi ai ”sateliţilor” comunişti. Teama de ”iradiere” – posibilă cauză a morţii predecesorului său, Dej - îi devenise obsesie. Ceauşescu realizase - se pare – că ”întinsese prea mult coarda”. Și că ”războiul de apărare” al întregii naţiuni (pregătit de el prin îndoielnicele ”gărzi patriotice” – un soi de ”oaste de strânsură ” model Ștefan cel Mare), nu ar fi avut nicio şansă în faţa tancurilor sovietice. Ce păcat de cenzura ce abia se reinstala la noi! Acei ani 68-72, ai adolescenţei mele, fuseseră ani de acces la filmele, cărţile şi revistele occidentale – inclusiv inofensivul ”Pif”, cel cu surprize...Ceauşescu a ”punctat” măiestrit prin acel discurs dizident (în urma căruia mulţi intelectuali români liberi au şi cerut să intre în PCR). Nu ştiu – vorba lui Moromete – ”pe ce s-o fi bazat” el, atunci...ori dacă s-o fi bazat pe ceva, pe altceva decât curajul lui, cumva ”sinucigaş”... Reacţia Casei Albe la invadarea Cehoslovaciei a fost palidă (”spălaţi-vă rufele în familie” ar fi sugerat preşedintele Johnson, care ar fi lansat, despre iminenta ocupare a României, un sibilinic mesaj: ”nu daţi drumul câinilor războiului!”). Nici sprijinul chinez nu era – geografic, strategic - la îndemână, în ciuda declaraţiei lui Zhou En Lai, că ”un atac împotriva României va fi considerat un atac împotriva Chinei”. Ceauşescu s-a orientat – cerând protecţie şi refugiu în caz de invazie sovietică – spre Tito (cu care s-a întâlnit la Vârşeţ, la 3 zile după declaraţie), dar iugoslavul s-a arătat rezervat, deoarece cele două ţări dunărene se aflau într-o strânsă competiţie pentru obţinerea graţiilor Occidentului. Tito era deja un ”favorit” al Apusului şi nu avea niciun interes ca ”rebelul” Ceauşescu să-i facă concurenţă! Toate aceste demersuri nu erau străine Moscovei. Și este posibil ca doar ”hotărârea de a-şi vinde scump pielea” să fi atârnat definitiv în decizia Moscovei de a nu permite ocuparea României, în toamna anului fatidic, 1968. Sunt azi, publicate, în premieră, date despre ”încercuirea militară” a României, în acea toamnă a anului 1968. Se pare că temerile lui Ceauşescu privind invazia nu erau gratuite: forţele militare concentrate la graniţele noastre se cifrau la 10-14 unităţi sovietice, 4-5 bulgare şi 2-3 unităţi ungare. Ziarul Corriere della Sera scria că ”pentru români pericolul vine de la frontiera ungară”, unde trupele sovietice conduse de generalul Zaharov erau pregătite să ocupe vestul României şi să coboare imediat de-a lungul frontierei iugoslave adiacente, despărţind cele două ţări şi închizând drumul retragerii peste Dunăre. Și frontiera de est şi nord-est era vulnerabilă, deoarece grosul apărării teritoriului naţional era conceput să se opună pericolului NATO, fiind concentrat către sud şi sud-vest. Sub titlul ”România strânsă în menghină”, ziarul francez ”Combat” din 2 septembrie 1968 evidenţia marea discrepanţă dintre cele două posibile tabere opuse: faţă de cei 3,5 milioane de oameni, 19.200 de tancuri şi 10.640 avioane, cât aveau armatele ruseşti, bulgare şi ungare, România nu putea alinia decât 173.000 de soldaţi, 50.000 miliţieni, 1200 tancuri şi 250 avioane. Ulterior s-a aflat că înaltul comandament al Armatei Roşii era convins că putea reduce la tăcere rezistenţa română în mai puţin de zece ore. S-au luat şi alte măsuri (ce aminteau de tactica medievală de apărare): s-au schimbat cifrurile de stat, s-au întins câmpuri de mine antitanc şi antiinfanterie, s-au amenajat adânci şi lungi şanţuri antitanc (care apoi au fost utilizate drept canale de irigaţii). S-a luat până şi iniţiativa distrugerii capului românesc de pod de la Giurgiu-Ruse (cu numele devenit ciudat în acele zile: podul prieteniei!), dar s-a stabilit ca materializarea deciziei să fie decisă doar la ordinul direct al lui Ceauşescu. Un fapt ciudat – care dovedeşte premeditarea cu care a acţionat Ceauşescu – este defilarea gărzilor patriotice disciplinate şi înarmate la 23 august 1968, deci doar după două zile de la cuvântarea în care acesta anunţase iniţiativa creării lor. După mărturia ulterioară a lui Ion Stănescu, şeful Consiliului Securităţii (1968-1972), aceste formaţiuni fuseseră constituite cu câteva săptămâni înaintea invaziei. Ele vor fi extinse ulterior la nivel naţional, fiind parte componentă a ”doctrinei luptei întregului popor”, consacrată juridic prin Legea nr. 14/1972. Din fericire, zvonurile nu s-au confirmat. Ulterior, Ceauşescu şi-a ponderat mult discursul, dar a rămas foarte rezervat faţă de Kremlin, de unde considera – poate pe drept cuvânt!? – că vine principalul pericol pentru poziţia lui. Ca o consecinţă minoră, dar memorabilă în plan personal, peste doi ani, când împreună cu părinţii mei am efectuat o excursie pe cont propriu în Cehoslovacia – la bordul maşinii ”Skoda 1000 MB”, cumpărată de noi, după lungi aşteptări chiar în 1968! – am fost primiţi cu multă căldură de locuitori, invitaţi în case, ospătaţi. Eram ”prietenii lor români”. Cei care nu i-am trădat. Prilej, pentru autor, de frumoase amintiri...