Cezar STRATON

Principesa Maria (viitoarea iubită, venerată pe merit, regină a României) avea doar 17 ani când s-a căsătorit (mai corect: a fost căsătorită, după obiceiul vremii) cu principele Ferdinand, moştenitorul tronului. Căsătoria a fost încheiată într-un termen foarte scurt: cei doi s-au văzut pentru prima dată în martie 1892, în luna mai a urmat logodna, pentru ca la 29 decembrie 1892/10 ianuarie 1893 să aibă loc nunta. Aceasta, spre marea satisfacţie a regelui Carol I, extrem de preocupat de continuitatea dinastiei, din moment ce Elisabeta nu-i dăruise un băiat! O altă bucurie a Regelui: în ziua de 3/15 octombrie 1893 – deci la mai puţin de un an de la căsătorie, principesa Maria a născut un băiat, care a fost botezat în confesiune ortodoxă, primind numele Carol, după cel al regelui. Ulterior, Maria a mai născut cinci copii: Elisabeta (1894), Marioara (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) şi Mircea (1913).

”Gurile rele” ale epocii susţineau că nu toate odraslele princiare erau copiii apaticului Ferdinand, paternitatea lor fiind atribuită lui Barbu Ştirbey, cel mai consecvent ”admirator” al prinţesei cu sânge imperial fierbinte, englez, german şi francez. De altfel, această chestiune avea să facă obiectul unor aluzii şi şicane ale viitorului rege Carol al II-lea la adresa mamei sale şi va duce, în timp, la răcirea definitivă a relaţiilor dintre cei doi. (Există şi ipoteza, neconfirmată vreodată, că rebelul Carol şi-ar fi împuşcat mama – e drept că din greşeală - în piept, cu un glonţ de revolver, în cursul unei altercaţii avute cu fratele său mai tânăr, Nicolae, cel care a deţinut un domeniu la Broşteni, pe Valea Bistriţei).

Fire voluntară şi dinamică – scrie istoricul Ioan Scurtu – frumoasa principesă se simţea îngrădită de rigorile impuse de Carol I la Curtea Regală. Spre deosebire de Ferdinand, care-şi petrecea timpul în birou, citind literatură, descifrând vechi texte orientale ori purtând discuţii cu savanţii despre botanică şi plante rare, principesei îi plăcea viaţa în aer liber, să călărească împreună cu ofiţerii, să discute cu oamenii simpli, să se distreze la balurile organizate de familiile aristocrate. A fost profund afectată de aprecierea reginei şi regelui potrivit căreia ”copiii nu aparţin mamei lor, ci regelui şi României” şi s-a opus cu îndârjire încercării de a o îndepărta de propriile odrasle.

Un alt motiv de dispută a fost comportarea principesei, care avea să noteze: ”M-am născut cu dorinţa disperată de a dispune total de libertatea mea trupească”. Considera că relaţiile ei extraconjugale erau unele fireşti şi nu suporta desele observaţii şi ironii pe care i le făcea ”tiranul bătrân”. Cu timpul, regele Carol a fost nevoit să-i facă unele concesii, nu atât pentru a-i satisface ”capriciile”, cât pentru a mai astupa ”gura lumii”. În 1897 i-a acordat Mariei gradul de colonel şi de comandant onorific al unei unităţi de cavalerie – Regimentul 4 Roşiori, iar în 1913 l-a numit pe Barbu Ştirbey – ”statornicul amant” – administrator al Domeniilor Coroanei.

După moartea lui Carol I (27 septembrie/10 octombrie 1914), cu acordul soţului ei, regina Maria a devenit, alături de Ion I.C. Brătianu (despre care se spune că i-ar fi fost amant, o scurtă perioadă) şi de nelipsitul, fidelul Barbu Ştirbey, o persoană extrem de influentă în regat.

În acelaşi context al mariajelor princiare atent pregătite de Casele Regale, notez o altă tentativă. Una eşuată, de astă dată. În februarie 1914 (cu voia regelui Carol I, care va deceda peste doar şapte luni), Maria, Ferdinand şi fiul lor Carol au făcut o vizită la Sankt Petersburg, pentru a sonda o posibilă căsătorie a prinţului român cu una din fiicele ţarului. Să nu uităm că (încă) principesa Maria (născută în 1875), era fiica Mariei Alexandrovna, marea ducesă a Rusiei (1853-1920), şi a ducelui  Alfred Albert de Saxa-Coburg şi Gotha şi nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. De asemenea, la 1 iunie 1914, cei trei au participat la întâlnirea regelui Carol I cu ţarul Nicolae al II-lea şi familia acestuia, la Constanţa. Vizita a avut o semnificaţie politică, dar nu s-a soldat cu nici un acord privind o eventuală logodnă a prinţesei Olga (1895-1918) cu principele Carol.

Ajunşi în acest punct al frumoasei poveşti regale, istoria contrafactuală ne dă ghes să construim o ipoteză seducătoare intelectual. Dacă dorita căsătorie s-ar fi perfectat, e posibil ca destinul viitorului ”rege playboy”, ce era pe atunci un tânăr de numai 21 de ani (aventuroasa căsătorie secretă cu Zizi Lambrino, anulată de Casa Regală, apoi relaţia cu posesiva ”femeie cu părul roşu”, Elena Lupescu - Duduia), să fi avut un alt curs. Ca şi, indirect, istoria monarhiei şi implicit a României, în deceniile tulburi ce vor urma. Toate aceste ipoteze încep, însă, cu incertul ”dacă”... O singură certitudine ne-ar putea oferi varianta realizării în fapt a alianţei matrimoniale româno-ruse: cel puţin un vlăstar al Romanovilor – frumoasa Olga, ce avea numai 23 de ani în fatidicul an 1918! – ar fi scăpat cu viaţă din oribila execuţie a familiei imperiale ordonată de Lenin. O crimă odioasă, regretată şi condamnată azi de întregul popor rus.