Cezar STRATON

Carte.Românul de rând - adică cel de bun-simţ, tradiţionalistul, mai crede la modul intim: dacă ai carte, ai parte! Şi face toate eforturile ca să-şi poarte copiii la şcoli înalte, la facultăţi (apărute şi acestea, ca nişte adevărate S.R.L.-uri de produs diplome, tocmai din motivul enunţat). ”Ca să-i fie copilul cu-o treaptă mai domn”...glăsuieşte o foarte iubită poezie păunesciană dedicată părinţilor . De acord, în principiu! Aşa a fost, ori aşa ar trebui să rămână.  Or fi fost preţuite, recunoscute studiile superioare – ca garant al unei situaţii sociale măcar decente, inclusiv în azi prea-hulita perioadă comunistă.  Ca apoi – poate că aici e drama României contemporane? - mai nou, cu sau fără  diplomă universitară, el, fiul, fiica  nu are  prea multe opţiuni: să culeagă căpşuni, în Spania, să se bage slugă  la vreun norocos patron analfabet, la vreun politician...ori să plece ”afară”!?  De fapt, sensul originar al cuvântului ”carte” nu are nicio legătură cu cultura, cu ştiinţa de carte! El se referă strict la şansa de a avea documente, acea ”carte de proprietate” pe posesiunile ori pe moştenirile tale. Abuzurile petrecute la noi, după 1990, în materie de retrocedări de pământuri, păduri, case, ori aberantele decizii ale unui ANRP, nu fac decât să întărească ideea acestei triste confuzii: nu cei culţi, citiţi, - deci şi  decenţi, smeriţi - vor avea parte. Ci cei care au ”cartea” – fie şi falsă! - în mânecă. Reparăm, actualizăm vechiul citat: ”Vrei parte!? Lasă cartea, cărţile! Te vor încurca, prin inducerea (azi) neproductivului dubiu cartezian ( ”mă îndoiesc..”)  Caută-ţi ”cărţi”…fă ”cărţile”, băiete! Intră într-un partid! Oricare: va ajunge şi el, cândva, la guvernare!

Cireş. A privi la cineva ca la un cireş copt = a privi cu admiraţie, cu poftă.

PhotoShop.Se spune că de fiecare dată când Stalin era informat despre o persoană care ”dispăruse” – citeşte:  fusese executată din ordinul lui sau al lui Beria – ordona ca aceasta să fie ştearsă şi înlocuită din orice fotografie în care cei doi apăreau împreună. Aceasta, indiferent de vechimea ori de caracterul respectivei fotografii: de familie, revoluţionară, accidentală ori oficială. Am putea, aşadar, spune că Stalin a fost inventatorul...PhotoShop-ului!?

Hooker.În timpul Războiului Civil american, generalul Joseph Hooker s-a asigurat mereu că soldaţii săi au o stare generală pozitivă, inclusiv acceptând că ostaşii profitau de femei pe unde treceau, cu sau fără voia acestora. Adevărul este că de multe ori, chiar femeile acceptau cu plăcere să se culce cu soldaţii, din motive pecuniare şi nu numai. Lingviştii spun că de aici vine şi cuvântul din limba engleză ”hooker”, adică prostituată.

Frumuseţe (feminină). Monsieur de Brantome (1537-1614) – un fost militar, dar, mai ales, celebru curtezan şi scriitor francez, azi pe nedrept uitat – enumera ”cele 30 de condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o femeie ca să fie frumoasă cu adevărat”. Dar, întâi, câteva savuroase precizări: autorul -între altele – cărţii ”Viaţa doamnelor galante”, nu a iubit , în ciuda faimei sale, cu adevărat, decât trei femei (dar ce femei!): Ecaterina de Medici, regina Margot (cea care va deveni, peste două secole, eroina romanelor lui Al. Dumas), dar şi...Jacquette de Monthon, nimeni alta decât juna soţie a fratelui său mai vârstnic, Andre! (Ceea ce mă cam pune pe gânduri, firesc). Iată ce ar trebui să aibă o femeie, pentru a aspira la titlul de top-model al sec. XVII: ”Trei lucruri albe: pielea, dinţii şi mâinile. Trei negre: ochii, genele şi sprâncenele. Trei roşii: buzele, obrajii şi unghiile. Trei lungi: corpul, părul şi mâinile. Trei scurte: dinţii, urechile şi picioarele (!? – n.a.). Trei largi: pieptul, fruntea şi locul dintre sprâncene. Trei strâmte: gura, talia şi...ce-i mai jos de talie (sic!- n.a.). Trei groase: braţele, coapsele şi pulpele. Trei subţiri: degetele, părul şi buzele. Trei mici: sânul (!?), nasul şi capul”. Haideţi să analizăm, prin comparaţie cu criteriile moderne ale frumuseţii: în mod oarecum paradoxal, criteriile ce definesc frumuseţea feminină rămân – majoritar – valabile şi secolul XXI. Mai ales cele ce privesc detalii anatomice intime, ascunse privirii şi rezervate iubitului. Ori sânul mic (se pare că moda opulenţei pectorale – de care eu, unul, mă dezic, ca bărbat! -  e o preferinţă modernă, mult ulterioară secolului XVII? Există şi diferenţe – care ar sluji fertil unor viitori cercetători ai evoluţiei criteriilor de apreciere a farmecului feminin. Între acestea, preferinţa pentru picioare scurte, dar groase (uauu, ar ricana bărbaţii de azi).