Cezar STRATON

Flori.Copil din flori înseamnă un prunc născut din iubire nelegiuită. Şi unde se putea desfăşura, împlini pasiunea ilicită decât la poale de pădure ori în poiana smălţuită cu flori, departe de privirea moralizatoare şi mereu invidioasă a obştii? Observaţie subsecventă: istoria noastră ne arată că ”bastarzii” – copiii făcuţi ”din flori” (altfel spus: cu pasiune... şi nu din obligaţii conjugale adesea  dinastic-politice etc.) - au fost mai vrednici de taţii lor decât alteţele voievodale legale. Petru, fiul Răreşoaiei – al cărei soţ legiuit primise de la Ştefan cel Mare o  ”carte” de interdicţie de a se iubi cu propria lui nevastă – prin comparaţie cu palidele odrasle oficiale ale marelui domnitor!

Frăsinel.A umbla de frunza frăsinelului = a umbla fără rost, a fi haimana. A nu se confunda frăsinelul (Dictamus album), cu maiestuosul arbore care este frasinul. Este adevărat că frasinul are frunze compuse, uşor de mişcat de către cea mai slabă adiere de vânt. Expresia evocă o plantă erbacee (Dictamnus albus), dedicată de mitologia antică Dyktinnei, zeitate arhaică celebrată şi azi în insula Creta. Etnobotanica românească – iată o altă tulburătoare moştenire, ori doar asemănare culturală!? -  consideră rădăcina şi frunza frăsinelului ca învestite cu proprietăţi magice şi vindecătoare (”de deochi”… dar şi pentru ”boli muiereşti”). Fiind o plantă destul de rară, căutarea ei prin păduri însemna efort, răbdare, perseverenţă. Umorul nostru specific a pervertit acest lăudabil demers în derizoriu şi inutil: ”a umbla de frunza frăsinelului” a ajuns să însemne, pentru noi, nu căutarea unui leac, ci… curată pierdere de vreme.

Grindă.„Azi am să-ncrestez în grindă” (G. Coşbuc). Astăzi, nimeni nu mai cunoaşte sensul originar al acestui vechi obicei, menit să ajute „ţinerea de minte”, să dovedească un angajament, o tranzacţie, o înţelegere. O altfel de „însemnare” era şi nodul legat la colţul basmalei, la cingătoare ori o aţă legată la mână. Ajuns acasă, omul îşi amintea ceea ce îi promisese vecinului ori negustorului.

Iarbă.Cu iarba-n gură = mort.

Prohab.Autorul unei cărţi despre fatidica – pentru România şi celelalte ţări din est, ce vor fi vândute, atunci, fără garanţii, lui Stalin – întâlnire tripartidă de la Yalta, notează: „Pe 7 februarie 1944, la propunerea delegaţiei engleze, s-a luat o pauză de odihnă, de …relaxare. Dar, când s-a întors la convorbiri, Churchill n-a observat că omisese să-şi închidă fermoarul… Sir Alexander Cadogan i-a trimis o scurtă notă: <Atenţie! Colivia dvs. e deschisă!>. După ce a rezolvat, discret, problema, Churchill i-a răspuns pe aceeaşi hârtie: <Însă este una din păsările care nu mai pot să zboare>. Very british! În context – cu aceeaşi morală – consemnez dialogul dintre un nepot (atent la detalii, evident) şi un bunic: „- Bunicule! Vezi că ai uitat şliţul deschis! – Nepoate, la noi, la ţară, este obiceiul ca atunci când moare cineva, să laşi uşa deschisă…”. În final, adaug, reiau un sfat util tuturor bărbaţilor aflaţi într-o situaţie asemănătoare. Dacă, mergând pe stradă, o femeie necunoscută îţi zâmbeşte fără motiv… s-ar putea să-i placă de tine, pur şi simplu. Dar, dacă, mergând tu pe stradă, zece femei necunoscute îţi zâmbesc, la rând (ori chiar râd la vederea ta), uită-te întâi la... prohab!

Verde. Cu iarba cea uscată arde şi cea verde - pe lângă cei vinovaţi pătimesc adesea şi cei fără vină. De verde şi-a mâncat rodul - se spune despre cineva care şi-a irosit averea şi norocul încă de când era foarte tânăr. A îndruga (la) verzi şi uscate - a vorbi fără rost, a trăncăni. Dar şi a asocia, demagogic gândurilor bune, curate (”verzi”), banalităţi ofilite şi minciuni. ”Druga” era un fus mare, pe care se punea fuiorul de tors cânepa. Ţesătura ce amesteca fire ”verzi”, rezistente şi fire uscate nu putea fi trainică. Iată o zicere neaoşă despre o ”tehnică” de manipulare a cărei actualitate ne-o confirmă în fiecare seară, la TV, politicienii noştri. Şi care ”lasă ascultătorului supus la supliciu auditiv – scrie Ioan Adam – un gust de strepezeală care-l face să izbucnească: ”Frunză verde de măr acru / Să ştii bade, te ia dracu!”. A spune verde-n faţă - a da în vileag, fără menajamente, o situaţie neplăcută. Gestul acesta nu-i la îndemâna oricui, ci doar unui om curajos, îndrăzneţ. De aici sintagma iniţial admirativă ”român verde”, ironizată apoi copios de Caragiale.