Cezar STRATON

Motto: ”Unde-i cămaşa ta de noapte? (...) La mine-i cămaşa ta de noapte...” (”Miruna”- cântec folk de Mircea Vintilă)

Iată că a trecut pe nesimţite (e drept, cu simbolice, frumoase, dar inutile declaraţii de Unire, cu discursuri sforăitoare ale unor politicieni ”pe fază” etc.) şi centenarul unirii Basarabiei cu Ţara, la 27 martie 1918. Eu, ca simplu condeier bucovinean, nu pot decât să pun alături, azi, aici, două – doar aparent opuse – teme: cămaşa de noapte şi... violul! Emil Brumaru, poetul inconfundabil, mi-ar veni în ajutor, susţinând legătura celor două noţiuni. Până atunci, cum veţi citi, mă confirmă, trist, comportarea soldaţilor glorioasei Armate Roşii, ”eliberatoare”.

Întâi, iată, cămăşile...

Cămăşi(de noapte). Episod suprarealist, am zice azi, de la anexarea Basarabiei în 1940: “Nevestele ofiţerilor ruşi se plimbau pe bulevard în cămaşă de noapte. Li se părea ceva de lux! Românii râdeau cu lacrimi!” În cele mai grele momente ale istoriei, umorul ne-a salvat de la implozie. Această atitudine superioară a românului îngenuncheat de Destin şi de Istorie a ieşit la iveală şi pe 28 iunie 1940, când s-a produs anexarea Basarabiei de către URSS. Episodul - unul tragicomic, în esenţa lui! - a făcut obiectul unei evocări de martor. Citez: “După anexarea Basarabiei, la 28 iunie 1940, ruşii sovietizaţi nu puteau crede, nu puteau pricepe, câtă varietate de produse exista în Basarabia românească, faţă de ascetismul de la ei. Era - de fapt - o altă lume. (…) Atunci a avut loc un episod pe cât de ilar, pe atât de sugestiv. Nevestele ofiţerilor ruşi cotropitori... au împânzit Chişinăul şi, văzând în vitrine cămăşi de noapte bogat ţesute, cu ornamente şi broderii fine, în contrast izbitor, năucitor cu stilul cazon bolşevic, le-au luat drept nişte elegante... rochii de zi! A doua zi, toate nevestele ofiţerilor ruşi se plimbau, fudule, în cămaşă de noapte pe Bulevardul Central din Chişinău. Au râs basarabencele şi toţi românii cu lacrimi…”

Au trebuit – vai! – doar câteva zile pentru ca basarabenii - inclusiv cei – majoritar alogeni, ştiţi voi care! - care îi aşteptau pe ”ruşii eliberatori” - să se convingă cât de ”prieteni” le sunt bolşevicii! E evident că abundenţa din Basarabia, la mijlocul anului 1940, i-a frapat pe ruşi. Bine că rusoaicele n-au remarcat, în vitrine, abajururile lămpilor, veiozelor! Mă tem că le-ar fi purtat, fudule, prin Chişinău, asemeni babelor cretane ce au devalizat casa Bubulinei, îndată după moartea ei, conform acelei memorabile scene din filmul ”Zorba grecul“!

După anexarea din 1940, una dintre primele măsuri ale ruşilor a fost să strângă şi să ducă cerealele – şi toate bunurile alimentare - peste Nistru. Episodul relatat este nu doar unul ridicol, relevând primitivismul ”eliberatorilor”, ci şi unul revelator pentru ceea ce, peste decenii, Huntington va numi ”ciocnirea a două civilizaţii”. Or mai clar, în acest caz, ciocnirea – una tragică, numai aparent sub masca ridicolului - între o civilizaţie şi o ”non-civilizaţie”.

Viol.Ce se va întâmpla după următoarea ”eliberare” de către sovietici – cea de după 23 august 1944 – în cursul rapidei şi sângeroasei ei înaintări spre Berlin (ca să le-o ia înainte Aliaţilor, suspectaţi de Stalin şi Beria că ar fi dispuşi să cadă la pace cu Hitler)? Sunt, totuşi, atrocităţi azi de neconceput pentru orice minte sănătoasă. Conform competentului istoric Antony Beevor („Berlin - Căderea, 1945”), numărul nemţoaicelor violate de sovietici a fost numai în Berlin între 95.000 şi 130.000, din care peste 10.000 au murit, cele mai multe prin sinucidere. Rata mortalităţii a fost, însă, cu mult mai mare în rândul celor aproape 2 milioane de femei abuzate în tot cursul înaintării armatelor spre capitală, în estul Prusiei, Pomerania şi Silezia. Multe femei au luat boli venerice, iar penicilina a devenit cel mai căutat produs pe piaţa neagră.

Cel mai grotesc (şi idiot – n.a.) mit al propagandei sovietice – menit implicit, cred, să descurajeze elanul erotic al soldaţilor – era acela că „spionajul german lăsase în Berlin mii de femei infectate înadins cu boli venerice, pentru a slăbi forţele noastre şi a-i scoate din luptă pe bravii noştri ofiţeri şi soldaţi”. Dar această grosolană minciună nu i-a impresionat pe militari, decişi să se ”răzbune” şi astfel pe duşmanii lor de moarte: nemţii! Violul nu răspundea numai unei necesităţi fiziologice mult timp reprimate, ci era efectul urii şi dispreţului induse de propaganda militară în ultimii trei ani de război. Ca efect secundar al fricii de violatorii slavi – dar şi conform legii nescrise ce leagă sexul de moarte (orgasmul e numit şi „mica moarte”) – sute de fete şi tinere femei germane s-au apucat de băut şi de făcut sex la întâmplare, cu cine se nimerea.

Un ziarist norvegian aflat în acele zile la Berlin s-a arătat uimit de uşurinţa cu care fete şi băieţi în uniforme germane „îşi dădeau frâu liber instinctelor, într-o căutare înfrigurată şi disperată a plăcerii”: în grădina zoologică ori în cea botanică, în şcoli, în instituţii ori chiar pe scările blocurilor încă nebombardate. Multe erau fete virgine, de 17-18 ani, care preferau să facă dragoste cu unul de-al lor, ştiind că vor fi, probabil, violate de un rus murdar, beat şi violent. Violul – spun psihologii – e un act de violenţă şi de subordonare şi pedepsire, care are prea puţin de-a face cu sexul. Şi nici unul cu iubirea! Femeile care se plângeau comandanţilor militari că au fost agresate ori violate se loveau de indiferenţa şi chiar amuzamentul acestora. Un astfel de şef militar a răspuns, râzând, grupului de femei venite să reclame abuzurile soldaţilor sovietici: „Numai atât? Păi, cu siguranţă că nu v-a prins rău, ne....utute, cum sunteţi, ci v-a plăcut. Soldaţii mei sunt oameni vânjoşi şi sănătoşi”. Cât de sănătoşi erau, stau mărturie cele peste 60.000 de noi îmbolnăviri venerice descoperite la Berlin, la numai un an după ce sovieticii au cucerit oraşul.