Ion DRĂGUŞANUL

VICOVU DE SUS (III). „În Lunea Rusaliilor, a ţinut d-nul deputat Aurel Ţurcan o adunare poporală în Vicovul de Sus, la care au luat parte şi reprezentanţi ai comunelor învecinate, Bilca, Vicovul de Jos, Voitinel şi Putna… A petrecut peste trei ore în mijlocul alegătorilor săi, ascultându-li dorinţele şi dându-le sfaturi în chestiunile puse în discuţie”[1].

Societatea de cetire „Luceafărul” din Vicovul de Sus a fost înfiinţată, cu 67 membri, în 3/15 martie 1896, sub conducerea preoţilor Simion Piotrovschi şi Constantin Popovici, secretar fiind Eugen Cărăuş. Din comitetul de conducere făceau parte Ion Moldovan şi Teodor Ionesi (controlori), Gavril Nistor (casar) şi George Nistor (bibliotecar), judecători fiind Vasilovici, Alexandru Mandici şi Teodor Dabîcă[2].

În 21 septembrie 1924, „pe lanurile foste „împărăteşti” din cătunul Bivolărie… s-au distribuit titlurile de proprietate sătenilor împroprietăriţi din comunele Vicovul-de-sus, Straja, Gura-Punei şi Putna…

La hotarul comunei Vicovul-de-sus, d-l ministru I. Nistor a fost întâmpinat de un impozant şirag de călăreţi cu steaguri tricolore şi condus, în urale nesfârşite, până la locul serbării, unde se găseau, ridicate din cetină şi covoare, un altar şi tribune decorate cu steaguri naţionale. După ce PSS Episcopul Ipolit Vorobchievici, înconjurat de numeros cler, a săvârşit serviciul divin, d-l ministru I. Nistor a rostit o frumoasă cuvântare…

Serbarea s-a sfârşit cu împărţirea brevetelor de proprietate de către d-l ministru I. Nistor. În urmă, d-l ministru Nistor şi deputatul englez Sir Harry Brittain au tras, în entuziasmul de nedescris al sătenilor, prima brazdă în ogorul dat ţăranilor în proprietate pe veci. A urmat o prea frumoasă horă de înfrăţire, în care s-au prins ţăranii laolaltă cu d-l ministru Nistor, Sir Harry Brittain şi ceilalţi oaspeţi distinşi.

În legătură cu serbarea de împroprietărire din Vicovul-de-sus, a avut loc şi sfinţirea unui loc de biserică în cătunul Bivolăria şi sfinţirea noului local al cooperativei „Bradul” din Vicovul-de-sus, care cooperativă, după câţiva ani de activitate intensă şi bine condusă, a reuşit să se instaleze în casă proprie.

La amândouă serbările a asistat popor foarte mult, mai cu seamă ţărani din Vicov”[3].

În dimineaţa zilei de luni, 8 iulie 1947, la Vicovul de Jos a fost ucis patriotul Vladimir Macoviciuc, cel care organizase, din ordinul Marelui Stat Major al Armatei Române rezistenţa armată în munţii Bucovinei.

Vladimir Macoviciuc ştia, de la comandantul Legiunii de jandarmi Rădăuţi, maiorul Ioan D. Popescu, pe care îl luase prizonier, în 5 iunie 1945, că sovieticii ameninţau cu ocuparea sudului Bucovinei, dacă românii nu reuşeau să lichideze rezistenţa armată din munţi, şi-atunci, pentru a-şi salva locurile natale, Vladimir Macoviciuc a organizat o ultimă petrecere, o adevărată celebrare a morţii, căreia i s-a încredinţat, în zorii zilei de 8 iulie 1947, cu o tulburătoare împăcare cu sine[4].