Ion DRĂGUŞANUL

VAMA (III). Rufeturile la Vama erau: popa Ştefan, popa Pintelii, popa Ion, popa Toadir, diaconul Crăciun, diaconul Nistor, diaconul Ştefan, Ştefan IGNĂTESCU panţir, săracele satului, Maria, Cârstina, Irina, Maria, Paraschiva, Irina fată, Sandală, Irina rusca, Măriuţa, precum şi scutelnicii mănăstirii Moldoviţa, Constandin sin Macsim, Ion LUJAN, Ion, morar, şi Grigoraş, ţăran al mănăstirii.

De-a lungul vremii, o parte dintre răzeşii câmpulungeni s-au stabilit la Vama, acceptând să plătească dijma mănăstirească pentru bucăţile de moşie luate în folosinţă, iar migraţia dinspre amara libertate înspre la fel de amara iobăgie este confirmată de documentul din 1 martie 1777, prin care Toader Lucan din Vama dăruia popii Grigore Grămadă o moşie pe Sadova, Lucăneasa, pe care o stăpânise „din moşi din strămoşii noştri”.

În 23 aprilie 1782, deci cu un an înainte de secularizarea averilor mănăstireşti, egumenul Moldoviţei, Venedict, a arendat, pe doi ani, lui Anton, logofăt din Câmpulung, venitul satului Vama pe doi ani, pentru 450 lei pe an.

Venitul satului consta, în vremurile asupririi călugăreşti, în câte 12 zile de lucru pe an sau 2 lei de fiecare gospodar, în dijma fânaţului – câte 2 parale de stânjen, în câte un tort (ţesătură) şi câte un car de lemne de gospodărie, precum şi în zeciuiala din toate ce se aflau pe moşie, plus orânda cârciumii şi jumătate din fânaţul ce-l făcea mănăstirea pentru mitocul ei din Vama.

În timpul marii migraţii transilvănene, la Vama se stabilesc doar câteva familii: Filip Ungurean, cu soţia şi un băiat, plugar din Sf. George (Sângeorz), fost grănicer năsăudean (1759); Ioan Brânzilă, împreună cu soţia, o fată şi doi băieţi, plugar din Posmuş (1758), Nichifor Ungurean, împreună cu soţia şi două fete, plugar din Logig (1757), precum şi Filimon Moroşan, flăcău din Budac pe Someş (1778).

În 5 februarie 1843, când au mărturisit despre privilegiile străvechi ale câmpulungenilor, bătrânii vămeni şi-au înscris numele într-un nou document. Toader Toma vornic, Ion Hurjui paroh, Axente Tămpăscul, Vasăle Badale, Constantin Badale, Vasăle Lucanu, Ioniţă Tămpescul, Constantin Ciusnar, Petre Tămpăscul şi Ioniţă Istrati reprezentau, în anii aceia, gospodarii de frunte ai obştii vămene, cu urmaşi străluciţi până în zilele noastre.

Biserica Sfântului Nicolai din Vama de Sus fusese ctitorită, în 1797 şi sfinţită în 1798, de Vasile BADALE şi Lupaşcu LUCAN, cu contribuţie şi din Fondul Religionar.

Biserica Arătării lui Cristos din Vama de Jos fusese ctitorită, în 1783, de Mihail TÂMPESCUL, Theodor al TOMEI şi comenduirea austriacă, în 1862 fiind înfrumuseţată cu un nou iconostas, dăruit de Petru THEODOROVICI, iar în 1884 beneficiind de o restaurare. În 1843, biserica din Vama de Sus, cu 860 enoriaşi, era slujită de parohul Onufrie DAŞCHIEVICI, iar biserica din Vama de Jos, cu 907 enoriaşi, îl avea paroh pe Ioan HORJUI, ambele biserici aflându-se sub patronaj împărătesc. În 1876, cei 2.406 enoriaşi de la cele două biserici din Vama erau păstoriţi de parohul Georgie DAŞCHIEVICI şi de preotul cooperator Ioan BERARIU (ulterior, din acelaşi an, de Eusebie CONSTANTINOVICI). În 1907, paroh era Nicolai LOMICOVSCHI, născut în 1848, preot din 1874, paroh din 1889, preot cooperator fiind Tit ILIUŢ, născut în 1868, preot din 1897, iar cantor, din 1901, Nicolai LUCAN, născut în 1856.

Din 1856, funcţiona la Vama o şcoală cu 6 clase, iar din 1888, la Prisaca, o şcoală cu 3 clase[1].

În primul secol al stăpânirii austriece, datorită împroprietăririlor sătenilor în 1783 şi în 1848, apar toponime noi, patronimice: pâraiele şi ţarinile Hurghiş, Bielţag, Miclăuşa, Borcii, Floarei, Runcul Toader, Benţeriile (Belţag sau Bhelţag), Ciocan, Gavriloi, Miculi, Bardan, Barbuşca, Ciocan, părăul Sasului; poieni precum Banciu, Bâtca Badale, Georgiţa, Humorian, Luchian, Piciorul lui Matei, Poiana lui Ion, Preluca Florii, Preluca Tomii, Rusu, Todosca, Poiana lui Negură; păduri ca Hasneş, Barbuşca, Belţag, Coasta Banciului, Hâgi, Hurghiş, Miclăuşa, Sasului, Tomei, Floare, Seştac sau fântâni precum Ciurgău, Hurghiş, Seştac.