Ion DRĂGUŞANUL

GURA HUMORULUI (II). Hotarele siliştii şi al moşiei, dăruită de Ştefan cel Mare mănăstirii Voroneţului, erau formate din pârâul Voroneţ, râul Moldova, Drumul Mare, Fântâna lui Dumitru, drumul din pădure, pârâul Homor şi poiana lui Andronic, în hotarnică fiind menţionaţi, practic, şi doi moşi-strămoşi ai locurilor humorene, Dumitru şi Andronic.

O singură întâmplare istorică pare să fi marcat trecerea sătucului prin vremuri, la Poiana fiind cantonate, pentru scurtă vreme, în 1648, sotniile căzăceşti ale lui Bogdan Chmielnitzky, pentru a pregăti incursiuni de pradă spre mănăstirile din vecinătate.

Sub stăpânire călugărească, satul, având mai curând rolul de mitoc mănăstiresc, nu capătă importanţa economică pe care i-o putea conferi poziţionarea la „Drumul Mare”, care asigura legăturile comerciale dintre Asia şi Europa, rămânând, de-a lungul timpului, un fânaţ întins, împărţit între mănăstirile Homor şi Voroneţ, pe care îl împresurau răzeşii, şi-atunci, la jeluirea lui Chiprian, egumenul Homorului, Scarlat Ghica Vodă poruncea, în 12 mai 1758, cercetarea cauzei şi stâlpirea hotarelor moşiei mănăstireşti Derţca, Gura Homorului, Ostra, Măgura şi Bucovăţul, de către dumnealor, slujitorii domneşti Vasile Başotă, Ion Melghi şi Constantin Lină, sau îşi vedea stogurile cu fân prădate de către răzeşii câmpulungeni, şi-atunci Antonie, egumenul Voroneţului, se jeluia domniei, inclusiv împotriva vornicului câmpulungean Ilie, care, în loc să-i pedepsească pe abuzivii răzeşi, a trimis să-i ridice pe oamenii mănăstirii ca să-i pedepsească; iar Grigore Callimah Vodă, şi el cu rădăcini câmpulungene, trimitea, în 15 ianuarie 1763, pe ispravnicul de Suceava, acelaşi Vasile Balş, să cerceteze pricina şi să ia măsurile care se cuvin.

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Homorul, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „50 – toată suma caselor”, însemnând 20 de ţigani ai mănăstirii şi 30 familii de birnici.

În 1774, Gura Humorului era doar un cătun, cu 22 familii de iobagi mănăstireşti, 15 familii fiind 

Formate din emigranţi transilvăneni, stabilite pe proprietatea mănăstirii Homor (deci partea din nordul „Drumului Mare”), între anii 1728-1773: Simeon OŞTINAR (1728, cârciumar din St. Ioan), Vasile OŞTINAR (1744, cârciumar din St. Ioan), George IEREMIE (1750, Monariu), Nicolai ARITON (1758, ostaş din Arad), Mihai SABA (1759, dulgher din Horlacea), Toader IEREMIE (1763, Sângeorz), Chirilă SOLCAN (1765, din Ilva Mare), Grigore GHERASIM (1771, Burdica), Teodor CĂPITAN (1772, Bârgău), Marcu SĂRĂCIN (1772, Pintic), Vasile MOLDOVAN (1772, Dorolea), Vasile OŞTINAR (1772, plugar din Bârgău), Ion BARBĂ (1773, Dicea), Ion TOMA (1773, Burdica) şi Dimitrie BURSĂREAN (1773, Bârgău).

Alte cinci familii de emigranţi transilvăneni s-au stabilit la Gura Humorului în 1778: Ghiuţă MOLDOVAN (Şieuţ), Teodor DUMBA (Şieuţ), Gavril GERMAN (Moisei), Pintea MOLDOVAN (Şieu pe Someş) şi Tudor TAMBĂ (Şieu pe Someş).

În perioada 1782-1787, agricultori şi meşteşugari germani din Franconia, Bavaria şi chiar din Austria se aşează la Gura Humorului, în vecinătate aflându-se şi puternica colonie nemţească Bori a mănăstirii Humorului. Cum, în 1784, Gura Humorului avea doar 41 de familii şi un oficiu de poştă, este de presupus că densa colonizare germană s-a produs spre sfârşitul intervalului 1782-1787.

În 1835, Gura Humorului avea 200 căsuţe din lemn şi circa 700 de locuitori români, polonezi, germani, ucraineni, armeni, precum şi 5 familii evreieşti. Târgurile se ţineau la Gura Humorului în fiecare zi de marţi şi de vineri.

În 1848, după cum menţionează memoriul din 30 iulie 1848, Gura Humorului avea un primar german, Joseph Hanu, şi un primar român, Dumitru Daşcovici, din elita localităţii făcând parte Martin Schmezer, Mathias Schusser, George Tăbăcar, Ignatz Volmund, Ioniţă Balan, Bogdan Găină „şi alţi 36 locuitori români şi germani”, care, împreună cu sătenii români, germani şi evrei din Ilişeşti şi Braşca, formulează şi îşi asumă 17 cereri privind reforma social-politică în Bucovina.