Ion DRĂGUŞANUL

În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare mănăstirii Putna, se aflau şi „o biserică, la Climăuţi”.

Satul Climăuţi, pe care Ştefan îl dăruise Putnei, în 14 octombrie 1498, odată cu Botoşana, fusese dobândit, în urma unui schimb de sate, de la urmaşii legendarului Giurgiu de la Frătăuţi, Stanciul, Ivanco şi Isaia Starostici, nepoţii lui Mihul Starostescul (observaţi, vă rog, acest multisecular specific românesc: bunicul, fost staroste, îşi zice Starostescu, iar nepoţii... Starostici!).

Climăuţii nu-şi mai schimbă proprietarul, până în 1786, când austriecii au hotărât confiscarea averilor mănăstireşti şi înfăptuirea, pe seama acestei confiscări, a reformei agrare, prin care obştile săteşti primeau pădure, fâneţe şi păşuni, iar ţăranii atâta pământ agricol, cât luaseră în lucru.

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Costişa, pe atunci cătun al Climăuţilor, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „49 – toată suma caselor”, însemnând 4 popi, 5 femei sărace, 10 ţigani, 25 scutelnici, slugi şi argaţi ai şătrarului Ilii CRÂSTIA, ai sulgerului Ion şi ai Mariei, fata logofătului ABĂZA, şi 5 scutelnici ai postelnicului Iordache MILO.

În 1775, satul Climăuţi, din Ocolul Berhometelor, era selişte pustie, arendată de mănăstirea Putna, în  7 aprilie 1780 şi în 16 octombrie 1784, unor lipoveni, care au colonizat masiv vatra satului, dar şi cătunul din apropiere, Costişa, care ţinea de Climăuţi şi nu de Frătăuţi, precum odinioară. „Şi li-am mai dat două sălişti, anume Moiseni şi Climăuţi, ca să-i facă case, iar hotarul acestui pământ dăruit lor începe la Bainţe…  la drumul Vicovelor care duce la Siret… la balta uscată care desparte Climăuţi de Frătăuţi şi de Bainţe… la un drum care duce, prin dumbravă, tot cu dealul, în sus, la o movilă între Climăuţi şi Bainţe… până la pârâul Şorodoc… Acest pământ şi Fundoaia s-a dat lui Martin şi celorlalţi Lipoveni aduşi de dânsul”.

Climăuţii n-au avut, precum românii de la cumpăna veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea, cabinet de lectură şi nici bancă rurală, lipovenii preferând să nu deranjeze, aşa cum au făcut şi în 13 iunie 1848, când nu şi-au trimis electori la alegerile pentru Circumscripţia electorală Rădăuţi, motivând că ei sunt mulţumiţi de regimul anterior şi nu doresc să se amestece în treburile viitoarei guvernări.

Biserica Sfântul Nicolae din Climăuţi a fost înălţată abia în 1901, până atunci, enoriaşii satului frecventând biserica Naşterea Domnului din Costişa, înălţată în anii 1875-1877, comuna bisericească Costişa, Mitocul şi Climăuţi având, în 1907, 880 enoriaşi, din care doar 78 în Climăuţi. Paroh era Vasile IUCO, născut în 1843, preot din 1876, paroh din 1885, în Climăuţi oficiind, de regulă, preotul Simion IEHOROW-FEDOTOV, născut în 1848, preot din 1885.

La Climăuţi funcţiona, din 1891, o şcoală cu o clasă[2].

O colectă pentru Azilul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de parohul Vasile JURCO, menţionează următoarele nume de localnici din fostul cătun Costişa, devenit, între timp, comună, iar ulterior înglobată în comuna Frătăuţi: Ioan Grigoraş, Nicolai Grigoraş, Zamfira Cernovschi, Ioan Nicolaescu, Zaharie Pascariu, Ioan Lauric, Petru Lungu, Domnica Grigoraş, Ioana Pascariu, George Nemţoc, Eutimie Cernovschi, Domnica Balan, Andrei Olinic, George Clemenciuc, Ioan Nicolaescu, Filimon Pascar, Avram Nicolaescu, Domnica Lauric, Nicolai Pascar, Ioan Clemenciuc, Gavriil Ernovschi, Avram Pascar, Gavriil Burciu, Precop Grigoraş, Ana Cernovschi, Ştefan Lauric, Georgi Grigoraş, George Pascar, Eutimie Lauric, Avram Burciu şi Domnica Filipciuc[3].

Biserica lipovenilor din Climăuţi a fost sfinţită, joi, 18 decembrie 1902, de Mitropolitul Vladimir de Repta[4].

Duminică, 11 octombrie 1903, s-a înfiinţat, la Costişa, Cabinetul de lectură „Stânca”, cu sediul casei fruntaşului Iftemie CERNOVSCHI[5].

Din rândurile urmaşilor acelor lipoveni, literatura română a câştigat un poet de primă mână, pe Nichita Danilov, născut la Climăuţi, în 7 aprilie 1952.