Ion DRĂGUŞANUL

BĂDEUŢI (II). Învăţământul, în limba germană, la Bădeuţi, datează din 1845, când s-a înfiinţat o şcoală cu 4 clase, căreia i s-a mai adăugat o şcoală cu două clase, în 1903[1].

În 12 iulie 1886, nişte ţărani din Bădeuţi s-au fost înţeles cu un agent din România să plece în Regat, ca să muncească, cu plată, pe nişte moşii boiereşti. Ca să obţină paşaportul, sătenii trebuiau să-şi achite dările la zi, să fie „liberi de arme” şi să plătească o taxă de timbru de 1 florin. Primarul Bădeuţilor, Gavril Cazac, a pretins consătenilor lui câte 10 florini, mulţumindu-se, în cele din urmă, cu câte 5 florini de persoană şi obţinând, astfel, un venit necuvenit de 80 florini, într-o singură zi.

În 1890, satul avea 981 locuitori, doi preoţi, pe Vasile Tomiuc şi pe Georgie Pojoga, cantor bisericesc fiind Georgie Halip. Învăţător era Eugenie Siretean, iar primarul românilor şi al ruşilor era Gavriil Cazac, în vreme ce primarul şvabilor era Iacob Presser.

Însoţirea raiffesiană de credit din Bădeuţi şi Milişăuţi s-a înfiinţat, cu sediul la Milişăuţi, în 21 septembrie 1902, sub preşedinţia lui Constantin Nastasi. Georgie Abager a fost primul director al însoţirii (casier, din 1903), vistiernic a fost Vasile Calancea (director, din 1903), cu Eugeniu Siretean director şi  cu Petrea Lomoş vicepreşedinte.

În primăvara anului 1904, când Nicolae Iorga trece prin Bădeuţi, satul este „românesc şi rusesc; Bădăuţenii din vale sunt „Moldoveni”, iar Ruşi, vecinii lor de pe deal; de altfel, fac, la un loc, un singur sat, şi căsătoriile nu ştiu graniţa de limbă, fiindcă nici Rutenii nu sunt „uniţi”, ci adevăraţi ortodocşi, cari vin la biserica lui Ştefan cel Mare. Mulţi ştiu amândouă graiurile. Hotărăşte, însă, acela dintre soţi care e obişnuit a hotărî în toate. O Ruscă, măritată cu un  Român, pe care o găsesc în curtea bisericii, nu ştie să spună copilului ei, în româneşte, decât „măi Ioane”. Un sătean, pe care-l văd în curtea ţintirimului, se laudă însă că, deşi ţine şi el o Ruscă, copiii lui, care cunosc amândouă limbile, sunt „Moldoveni” şi vorbesc, „pe rumânic”, „moldoveneşte”.

De la sătenii ce s-au strâns, acolo, în curte, unde aştept să mi se deschidă biserica, aflu lucruri folositoare şi adevărate. Bătrânii nu-şi mai aduc aminte să fi fost, altădată, mai mulţi Români şi mai puţini Ruşi laolaltă, ci tot aşa, un neam în deal, altul în vale, smulgându-şi necontenit câte ceva prin nunţile amestecate, crescându-se Ruşi româneşte şi Români ruseşte. E cineva de limba pe care o ştie mai bine, şi cât temei se poate pune pe statistică arată faptul că judecata, în această privinţă, o are aici vornicul (primarul), care poate fi Rus, şi un Evreu. „Uite, domnule – zicea unul –, fratele meu, frate adevărat, de un tată şi de o mamă; el a răspuns ruseşte şi eu moldoveneşte. Aşa s-a întâmplat. Şi pe mine m-a trecut Moldovean, şi pe dânsul Rus”…

Pe din afară, biserica se arată foarte frumos, în legătura contraforturilor sure, cu muchile acoperişului de şindrilă neagră, veche, în zbucnirea supţiratecului turn cu ocniţe frumoase, care păstrează, chiar supt streaşină, unde se oploşesc ciorile, trei rânduri de discuri smălţuite, albastre şi galbene…

La intrarea satului, s-a încins hora, care fâlfâie, de departe, albă, în mişcări line, întipărite de o armonie simplă. Lăutarii zbârnâie din cobze şi scripce, şi strigătele căpeteniei jocului se aud până la mine. Şi bărbaţii şi femeile sunt foarte frumoşi: care e Român şi care e Rus nu se prea poate deosebi în unitatea costumelor, împrumutate de la Români, şi multe căsătorii amestecate se vor fi punând la cale în asemenea prilejuri de hore ale Paştilor luminoasă”[2].

„Oamenii cu inimă pentru popor, văzând destrăbălarea ce-o aduce beţia asupra ţăranilor Bădeuţeni, au căutat ca pentru satul acesta să se dea numai o concesie (pentru deschiderea unei singure crâşme)… Şi, la licitaţie, s-a dat crâşma în arândă, la sfatul preotului Velniceriu, unui Jidan cu 680 coroane la an, deşi un Român din Rădăuţi a oferit 1.500 coroane”[3].