Ion DRĂGUŞANUL

ARBORE (II).

Văzând boierii şi lăcuitorii ţării Moldovei moartea lui Arburie hatmanul, mai apoi şi a ficiorilor lui, ştiind ce bine au avut Ştefan vodă de la dânşii şi mai apoi cu ce plată le-au plătit, cu toţii s-au întristat de vrăjmăşia lui Ştefan vodă, socotind că şi ei vor lua acea plată, care au luat şi Arbure, cu toţii s-au rădicat asupra lui, septevrie şapte zile. Ci nimica nu au folosit, că celui fricos şi înspăimat, ştiindu-şi moartea de-a pururea înaintea ochilor, nici un loc de odihnă nu-i, nici inima de război. Şi văzând că lui Ştefan vodă i-au venit ţara întru ajutor, s-au răsipit printr-alte ţări, lăsându-şi ocinele şi moşiile. Iară pre Costea pârcălabul şi pre Ivanco logofătul şi pre Sima vistiernicul şi pre alţii pre mulţi i-au prins vii şi le-au tăiat capetile în târg, în Roman” [1].

În ciuda faptului că urmaşii, pe linie bărbătească, ai lui Luca Arbure sfârşesc sub securea călăului, fetele lui şi ale cneaghinei Iuliana, Sofiiţa, Nastasia, Stanca, Odochia, Maria călugăriţa, Tudosia, Ana Plăcsoaie şi Cheldoaei, scapă cu viaţă, iar moşiile părinteşti le moştenesc, prin urice de folosinţă, încă din vremea lui Petru Rareş, ginerii lui Luca, precum Gavril Trotuşan, mare vistier şi vameş, comisul Plaxia (Praxia, adică Plăieşul), Grigore Udre sau Toader Turcea,păstrându-şi capetele, slujbele domneşti şi averile. Desigur că Ştefăniţă confiscase o parte din moşiile Arbureştilor, aşa cum se întâmpla, de regulă, în cazul „hainirii”, adică al trădării de ţară şi de domn, dar vinovăţia lui Luca, pusă la îndoială şi în acele vremi, şi mai târziu, nu s-a putut solda cu confiscarea brutală şi irevocabilă a moşiilor, toate revenind, datorită Anei, jupâneasa comisului Praxia, în folosinţa familiei, Ana fiind cea care, în aprilie 1523, ceruse lui Ştefăniţă Vodă rămăşiţele pământeşti ale părintelui ei, pe care, obţinându-le, le-a şi înhumat creştineşte, în ctitoria lui de la Solca Mică, biserica Arbure.

Cum nu a avut copii, fiind „rudă stearpă”, Ana a cedat o parte din moşii surorilor şi nepoţilor ei, în vremea Movileştilor, iar altele au fost înstrăinate ulterior.

În 20 martie 1589, uricul, scris în slavonă (sârbesc), al lui Ieremie Movilă, face un scurt istoric al satului şi al moşiei („satul Solca la pârâul Solca, cu mori în Solca, şi cu biserică de piatră şi cu case de piatră, şi cu pomete şi cu slatine, şi cu izvoare cu peşti, cu tot venitul”), pe care moştenitorii lui Luca Arbure, „credincioasa Părasca, fiica Odochiei, nepoata lui Luca Arbure, portar de Suceava, şi nepoata Sohiicăi, şi Nastasiei şi Stancăi, şi Maricăi şi a Anei, fiicele panului Luca Arbure, portar de Suceava, jupâneasa panului Grigore Udre, şi fiica ei, Nastasia, nepoata Odochiei, strănepoata panului Luca Arbure, portar de Suceava, jupâneasa lui Toader Turcea, mare vătaf de Suceava”, le schimbă pe Stănileşti-Hotin şi pe „500 ughi roşii înaintea întregului sfat”, satul lui Luca Arbure devenind proprietatea mitropolitului Gheorghe Movilă şi, ulterior, prin danie, proprietatea mănăstirii Suceviţa.

În uric se spune că moşia se moşteneşte „din ale lor drepte privilegii din uricul de cumpărătură, pe care l-a avut moşul lor, panul Luca Arbure, de la Ştefan cel Bătrân voievod, şi din uricul de întărire, pe care l-a avut de la Bogdan şi de la alt Ştefan voievod, şi din ispisocul de împărţeală ce l-au avut cu rudele lor, când s-au împărţit de Petru voievod, care acel sat anume Solca rămase în partea mai sus-scrisei mătuşe lor Ana, fiica panului Luca Arbure; dar, neavând copii din trupul ei, această mătuşă a lor mai sus-scrisă, Ana, s-a lăsat de acel sat şi l-a dat nepoatei sale, mai sus-zisei Parasca, fiica Odochiei, care a fost fiica panului Luca Arbure, jupâneasa panului Udre, ca să aibă a o pomeni şi ca să-i fie ei acel sat, scris mai sus, Solca, ocină şi moşie deosebită despre alte rude ale ei” [2].  

Din 3 octombrie 1614, satul aparţine mănăstirii Solca, din voinţa ctitorului, sângerosul Ştefan Tomşa al II-lea, care începuse şi construise mănăstirea Solca până în 13 martie 1615, când a sfinţit-o, înzestrând-o cu sate şi moşii încă din 3 octombrie 1614, după ce au „pierit în hiclenie” Vasile Stroici şi „alţi pribegi” care „s-au sculat… asupra domniei mele”. Ba chiar şi satul Solca, pe vatra căruia îşi va construi mănăstirea, şi l-a însuşit motivând „cum că Arbure au fost hain, au ucis pre stăpânul său şi pentru aceia satul Solca au umblat din mână în mână” [3].

Între anii 1758-1776, se aşează pe proprietatea mănăstirii Solca, numită Arbore, preotul Mihai ALEXOVICI din Abrud, Ioan CÂNEPĂ, plugar din Coplean, Gavril LUPU, plugar din Borla, Ion MIHULEAC, plugar din Budeşti, Ion TRUNCHINEC, plugar din Sălecia, şi Dumitru POP din Chintelnic.