Dragoş Mircea DANUBIANU

A trecut peste noi, uşor - de parcă nici nu ar fi avut loc - cel de al treilea scrutin electoral, organizat pe durata unui singur an. Campania electorală pentru alegerile europarlamentare s-a dovedit neinteresantă pentru un electorat a cărui încredere în clasa şi în organismele politice scade, din 1990 încoace, sistematic. Lipsa de reacţie a cetăţenilor - concretizată într-un absenteism record pentru alegerile din România şi într-o prezenţă la euroscrutin care ne postează printre codaşele Europei - se explică, în opinia mea, şi prin alte două elemente: dezamăgirea faţă de incoerenţa măsurilor anticriză şi dezinteresul faţă de problematica europeană. Apropierea alegerilor pentru întâia funcţie în stat i-a determinat pe viitori prezidenţiabili, Traian Băsescu, Mircea Geoană şi Crin Antonescu, să ocupe scena disputelor politice în detrimentul candidaţilor pentru Parlamentul European. Discuţiile au alunecat dinspre problematica europeană spre cea autohtonă, cu obişnuitele lovituri de la brâu în jos. Pe acest fond, cred că rezultatele europarlamentarelor exprimă mai mult capacitatea partidelor de a-şi motiva, prin mijloacele specifice politicii româneşti, militanţii şi electoratul captiv decât expresia unor tendinţe conturate pe scena politică românească.
Cele două partide care au dominat alegerile precedente şi-au confirmat poziţiile: la nivel naţional, bară la bară, undeva pe la 30%, iar în judeţul Suceava un nou succes răsunător al PD-L pe fondul unui PSD aflat pe un evident trend negativ, greu de stăvilit în condiţiile în care frâiele organizaţiei se află tot în mâinile, de acum, ponositului domn Mîrza. Experimentul ,,independentei’’ Eba a reuşit parţial. Spun parţial pentru că mandatul obţinut de fiica preşedintelui - cu sprijinul logistic şi chiar susţinerea făţişă a unor lideri marcanţi ai partidului - a costat PD-L-ul locul întâi la nivel de ţară. În opinia mea, voturile obţinute de Eba pot fi liniştit contabilizate la PD-L, caz în care pesediştii ar fi fost devansaţi cu aproape 3%. Probabil, în strategia pedelistă, în perspectiva prezidenţialelor, a contat mai mult aducerea în competiţie cu ocazia europarlamentarelor a brandului ,,Băsescu’’. Organizarea liderilor pedelişti şi disciplina militanţilor (vorba aceea: ,,de supus austriac’’), dovedită cu acest prilej, au făcut ca maşinăria electorală pedelistă să umbrească structurile aparatnice pesediste, neupgradate de pe vremea domnului Cozmâncă.
PNL-ul a rămas ca pondere cel de al treilea partid al ţării, în regres la nivel naţional (firesc: au trecut doar şase luni de la ieşirea de la guvernare, iar noua conducere liberală nu controlează încă întregul partid). La nivel judeţean, după fiascoul de la locale, urmat de revirimentul de la parlamentare (rod, în fapt, al unor prestaţii individuale), liberalii se întorc în derizoriu obţinând un scor care aminteşte de isprăvile electorale ale domnului Prodan şi ale steiciuco-zarojencei. Vechea gardă liberală a revenit practic la conducerea filialei. Cei care performaseră la parlamentare sunt fie marginalizaţi, precum domnul Băişanu, fie captivi luptelor fratricide dinaintea desemnării conducerii judeţene, precum domnul Rozopol. Dacă liberalii suceveni nu vor înţelege că ,,loialii’’ sunt în stare, din punct de vedere politic, cel mult să se lamenteze, şi acum după aproape doi ani, de ,,trădarea’’ domnilor Flutur şi Lungu - păstrându-şi însă poziţiile în partid (cele dătătoare de poziţii eligibile) - atunci PNL Suceava va rămâne pururi undeva pe la10%.
Resuscitarea peremistă este după mine conjuncturală, fiind realizată pe fondul nemulţumirilor faţă de politicieni, pe fondul nevoilor induse de criză şi pe victimizarea gratuită – de dragul dovedirii, pe televizor, că organele abilitate lucrează - a lui ,,FreeGigi’’.
După europarlamentare, vin, la toamnă, prezidenţialele, mai complicate dar şi mai interesante şi, evident, cu consecinţe mult mai consistente.