Circula, într-o vreme, un banc care spunea că la împărţirea bogăţiilor lumii, Sfântul Petru reclama faptul că ţara noastră ar fi primit mult prea mult.
De la munte, la mare, de la Delta Dunării, la râurile de interior (e la modă), de la rodnicia Bărăganului, la semeţia Pietrelor Doamnei, acest tărâm
are aproape tot ceea ce îţi poţi dori, pentru ca să trăieşti cu adevărat bine.
Răspunzându-i Sfântului Petru, Dumnezeu a numit acest loc România, dându-i evident conducătorii pe care îi merită.
Nimeni nu pune la îndoială faptul că traversăm o perioadă dificilă, a venit criza financiară, criza gazului rusesc continuă să creeze dificultăţi, mai ales în zona
industriei (cât o mai fi), iar despre criza politică ce să mai spui. Acest moment de incertitudine vine ca o continuare firească a tot ceea ce s-a petrecut
de la revoluţie încoace, după 20 de ani de reformă şi tranziţie ne trezim într-o nouă situaţie de compromis, o situaţie care părea nefirească, ba chiar imposibilă
în urmă cu câteva săptămâni, pe atunci când alegerile parlamentare nu erau încheiate.
Coaliţia de guvernare închegată la umbra Pactului pentru România
încearcă o rezolvare a ecuaţiei naţionale, plecând de la însumarea unor promisiuni electorale ale celor două partide PSD şi PD-L, promisiuni care vom
vedea în perioada următoare în ce măsură se vor regăsi în bugetul de stat şi al asigurărilor sociale pentru anul 2009.
Mai departe de nivelul naţional, cred că ar trebui analizat contextul global în care ne aflăm. Ar fi trebuit să fi beneficiat deja de sume mari de bani, din fondurile europene, în calitatea noastră de stat membru al UE. N-a fost să fie. Ar fi trebuit să ne conturăm o poziţie, dacă nu privilegiată, atunci măcar favorabilă, în ceea ce priveşte accesul la resursele de gaz ale Rusiei. Suntem aici, într-o zonă de intrare către UE care ar fi trebuit să asigure şi să garanteze tranzitul gazului către vestul european. N-a fost să fie nici asta.
Ar fi trebuit ca cele câteva miliarde de euro, trimise acasă de cei care lucrează în
străinătate, să se resimtă într-o pondere mai mare în zona de afaceri mici şi mijlocii. N-a fost să fie nici asta.
Întrebarea este una singură, de ce? Pentru că aveam toate atuurile necesare şi avantajele ce decurg din structura naturală a României şi evident din poziţionarea geostrategică în partea centrală şi est europeană.
Însă la o atât de simplă întrebare, răspunsul aproape că nici nu mai contează. Contează de fapt ce vom face de acum înainte. Contează dacă vom avea capacitatea să învăţăm din greşelile noastre sau ale celorlalţi. Contează dacă ne vom respecta în primul rând ca oameni şi abia după aceea ca oameni politici. Pentru că de modul în care vom reuşi noi, depinde reuşita celorlalţi.
Şi atunci de ce pare să fie atât de greu să reuşim acest lucru? Poate şi pentru faptul
că nu ne pricepem să fim români, pentru că nu întotdeauna obiectivele sunt aceleaşi şi pentru că de prea multe ori orgoliile sunt cele care primează.
Însă de data asta, mai mult ca oricând, nevoia de a reuşi e mai mare, e aproape sinonimă cu viitorul mai bun pe care cu siguranţă ni-l dorim. Oare ne vom pricepe?

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Nepriceperea de a fi români.

Comentarii