De multe ori m-am întrebat de ce intră oamenii în politică. Trecând peste motivaţiile de ordin personal, cum ar fi nevoia de a dobândi un statut social mai ridicat - lucru acceptabil până la un anumit punct, în majoritatea cazurilor intrarea în zona politicului, indiferent de nivel, nu are la bază vreun proiect politic miraculos, menit să schimbe soarta oamenilor, şi nici nu ţine în mod necesar de vreo doctrină sau alta, mai ales în România, unde stânga şi dreapta se confruntă şi se confundă prin acţiuni politice angajate în multe cazuri doar pentru a creşte cota electorală.
Unii, la fel ca şi mine, s-au trezit pur şi simplu în politică, fiind angrenaţi în aparatul administrativ, situat foarte aproape de zona politică în cazul ţării noastre.
Prin urmare, intrarea în politică nu e ceva imposibil, sau spectaculos, însă de aici începe practic construirea unei cariere, cărămida după cărămidă, dar nu întotdeauna succesul apare atunci când îl doreşti şi nici nu este în mod obligatoriu proporţional cu mărimea efortului depus.
România nu a avut o pepinieră politică imediat după revoluţia din ’89, crescută în sensul statului democrat, şi din aceasta cauză s-au perindat suficiente personaje care nu aveau nici în clin, nici în mâneca ceva în comun cu politicul sau cu administraţia publică.
Şi, din nefericire, nici în ultimii ani nu a existat preocupare din partea statului în sensul pregătirii politice în institute, universităţi sau alte organisme îndreptăţite să formeze politicienii de mâine, promişi poporului român ca fiind reforma definitivă a clasei politice.
Aşadar, tinerii în ale politicii nu prea au variante, de multe ori optând pentru a copia sau împrumuta comportamentul politic al celora care le-au fost mentori, sau al celora care, văzuţi fiind la televizor, devin exemplificări ale succesului politic, chiar dacă acest lucru a însemnat mult prea multe compromisuri şi poate călcarea, cu dezinvoltură, pe cadavrele inamicilor şi, de ce nu, ale prietenilor politici.
În ultimele luni, am văzut un alt fel de lume politică în Parlamentul European, o lume care pare să funcţioneze după un set de reguli nescrise, dar respectate, o lume care este în măsura să ofere performanţă şi care, la final, face ca lucrurile să meargă mai departe.
Mi-aş dori o astfel de lume şi în Camera Deputaţilor şi în Senatul Parlamentului românesc şi cu siguranţă acesta este unul dintre motivele care m-au determinat să candidez într-un colegiu uninominal, în toamna acestui an.
Ştiu că acest demers pare aproape imposibil de realizat, în viziunea celor care au o încredere atât de scăzută în clasa politică, însă avem obligaţia să încercam, iar pentru asta e nevoie să începem.
(19 aug 2008, 11:35:42
Magarul care merge in fata turmei crede ca ciobanul si oile sunt in slujba lui.