Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Motto:
În climatul creat de liberali se poate respira spiritual şi se poate progresa material, valorile mişcându-se nederanjate de nimeni.
(Petre Ţuţea, 1990)
România se apropie de încheierea unei perioade de patru ani de creştere economică susţinută; o rată de 7-8 % creştere anuală a PIB-ului înseamnă, realmente, un succes macroeconomic cu totul deosebit.
Oricât de partinică ar fi poziţia unui analist când evaluează comparativ perioada 2000-2004 cu 2004-2008, pur şi simplu el nu poate să ignore „detaliul” invocat anterior.
Dacă dorim o evaluare obiectivă asupra unor indicatori macroeconomici pentru România (ignorând deliberat datele publicate de INS), conform datelor UNCTAD, PIB-ul era de 75,5 mld. USD la finele lui 2004, pentru a ajunge la circa 165 mld. USD la finele lui 2007; pentru 2008 toate prognozele sunt şi mai optimiste întrucât vom depăşi procentul de 8% creştere economică. În plus, pentru aceeaşi perioadă, ponderea bugetului de stat în total PIB a crescut de la circa 25%(2004) la circa 39%(2008), cu toate consecinţele ce derivă de aici pentru educaţie, administraţie, investiţii, dezvoltare etc.
Vom remarca faptul că, pentru prima dată, România este inclusă în statisticile UNCTAD în grupa „ţărilor dezvoltate”, după ce, pe parcursul a peste o jumătate de secol, toate organismele internaţionale localizau România în grupul „ţărilor în curs de dezvoltare”. Ce concluzii se pot degaja de aici?
Este binecunoscut faptul că politicile liberale aplicate cam peste tot în lume, începând cu anii '60 şi până în prezent, au condus în mod direct/nemijlocit la creştere economică şi prosperitate pentru cetăţenii din ţările occidentale.
Exemplul cel mai cunoscut este dat de Margaret Thatcher şi reformele liberale iniţiate de ea în anii '80, în Marea Britanie; măsurile „dure” de privatizare şi deschidere a economiei britanice au condus la rezultate neaşteptate chiar şi pentru cei mai severi critici ai acelor măsuri; după un deceniu de la iniţierea acelor politici liberale, rezultatele înregistrate de Anglia în competiţia globală au fost peste aşteptări.
În mod oarecum similar putem invoca exemplul unor ţări precum SUA, Canada, Franţa, Germania, Japonia sau Coreea de Sud, întrucât fiecare au recurs la politici liberale în ultimele 4-5 decenii!
Doctrina liberală şi politicile macroeconomice asociate ei s-au dovedit a fi mai performante, prin însăşi conţinutul lor, cel puţin prin comparaţie cu orientările politice „de stânga”. Mai precis, este definitoriu nu atât grupul de persoane şi/sau echipa ce constituie puterea executivă dintr-o ţară, cred eu, cât mai ales doctrina şi politicile macroeconomice promovate de forţa politică ce sprijină un anumit Executiv.
Dacă vom reveni la situaţia României şi perioada ultimilor patru ani, este suficient să ne imaginăm care ar fi fost performanţa Executivului în această perioadă, în ipoteza (uşor absurdă, este adevărat!) în care dl. Traian Băsescu ar fi „lipsit” de pe scena politică; este vorba de situaţia ipotetică în care ar fi lipsit atacurile zilnice/săptămânale dinspre Palatul Cotroceni înspre Palatul Victoria! Într-o astfel de ipoteză, dincolo de ineditul ei, logica elementară ne spune că orice Executiv ar fi fost cu mult mai eficient, întrucât s-ar fi putut focaliza pe problemele majore ale economiei româneşti.
De ce lucrurile se prezintă diferit? Întrucât şi funcţionarea unui sistem democratic într-o ţară impune a se plăti un anumit „cost”! Totuşi, dacă rămânem la datele concrete ce definesc economia românească din ultimii patru ani, este suficient să invocăm două decizii macroeconomice. Prima măsură este cea prin care s-au majorat, succesiv, pensiile acordate în România, deşi acum circa 1 an de zile dl. Băsescu spunea că nu există resurse pentru creşterea cu 40% a pensiilor; domnia sa a blocat aproape 2 luni promovarea legii în discuţie, pe motiv de lipsă de resurse financiare; bugetul actual al asigurărilor sociale arată că s-a obţinut un excedent de circa 0,3 milioane Euro, urmare a creşterii numărului de salariaţi la 5,5 milioane.
A doua măsură, cu impact major pentru deceniile ce vor urma în România, este faptul că faţă de 3,4% din PIB, s-au alocat pentru prima dată 6% din PIB pentru educaţie! Consecinţele acestei măsuri vor fi însă pe deplin vizibile peste 7 sau 10 ani!
