Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
În climatul creat de liberali se poate respira spiritual
şi se poate progresa material, valorile mişcându-se nederanjate de nimeni.
(Petre Ţuţea, 1990)
Este binecunoscută antiteza între societăţile bazate pe dictatură, faţă de cele bazate democraţie; societatea românească de până în '89 este un exemplu clasic de dictatură a unei persoane şi/sau a unui partid; ea a fost posibilă datorită existenţei unui singur partid, în funcţionarea căruia leadership-ul curent a fost totalmente autocratic; este bine să nu uităm lecţiile pe care istoria le oferă în mod gratuit. Survin anumite întrebări ce reflectă aspecte aparent inofensive: Care sunt consecinţele unui mecanism democratic vs. unul dictatorial în funcţionarea unui partid în România de astăzi? Poate un partid autocratic, deci bazat pe dictatura unei persoane, să inducă realmente democraţie în societatea românească? Care sunt consecinţele în ipoteza în care un astfel de partid ajunge să exercite puterea executivă?
După fuziunea/absorbţia celor două structuri politice, în funcţionarea curentă a PD-L a fost exclus orice mecanism democratic intern; criza recentă survenită în filiala Constanţa a PD-L constituie, cred eu, doar vârful iceberg-ului pe care îl induce dictatura în funcţionarea oricărei organizaţii. În cazul PD-L tendinţele vădit dictatoriale le d-lui Traian Băsescu se „transferă” aproape automat pe toate nivele ierarhice, respectiv până la baza structurii politice invocate. Nu voi insista asupra subiectului PD-L Constanţa, mediatizat pe larg; în esenţă, este vorba de implicarea d-nei Elena Udrea şi a altor lideri din conducerea centrală a PD-L. Un exemplu anterior a fost dat de alegerea d-rei Elena Băsescu în funcţia de secretar general al Organizaţiei de Tineret a PD-L; este adevărat că, în ultimă instanţă, anumite aspecte ce ţin de managementul curent în funcţionarea PD-L şi/sau a altui partid sunt conexate direct la problematica internă a acelei organizaţii şi nu privesc, la prima vedere, opinia publică în ansamblul ei. Totuşi, în ipoteza în care un astfel de partid precum PD-L, va ajunge să exercite puterea în România, este de prezumat că anumite practici/reguli ce ţin de leadership-ul intern al partidului vor fi preluate/translatate şi în exercitarea puterii centrale/locale.
De altfel, un exemplu clasic de semidictatură în funcţionarea unui partid a fost cel dat de PSD în mandatul 200-2004 când, în mod vădit, dl. Adrian Năstase a manifestat cel puţin unele atitudini dictatoriale (dl. Iliescu s-a rezumat în perioada respectivă, cred eu, la exercitarea funcţiei prezidenţiale). Nu interesează în mod deosebit astfel de atitudini, cel puţin la prima abordare; ele produc consecinţe absolut concrete pentru majoritatea românilor atunci când partidul şi/sau persoanele implicate adoptă, absolut legal, decizii precum privatizarea resurselor de petrol şi gaze ale SNP Petrom şi/sau încredinţarea directă a autostrăzii Transilvania, aşa cum a procedat Adrian Năstase (la cele două subiecte m-am referit anterior şi nu voi reveni). Aşadar, ipoteza revenirii PSD la guvernare, cu sau fără dl. Adrian Năstase, rămâne o variantă posibilă; este greu însă de predicţionat care va fi eficienţa unei guvernări de acest tip.
La momentul actual, toate partidele parlamentare îşi creionează strategiile pentru alegerile parlamentare ce vor urma, îşi desemnează candidaţii şi fac apel la disciplina de partid. Cât de departe trebuie să meargă o astfel de disciplină de partid?
