Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
În urmă cu câţiva ani, atunci când autorităţile centrale de la Bucureşti şi Sofia dădeau târcoale Bruxelles-ului pentru a găsi poarta de intrare către Uniunea Europeană, puţini erau cei care credeau în integrarea acestor două state est europene, provenite din fostul lagăr socialist şi cu o componentă ridicată a ortodoxiei în totalul populaţiei.
Visul românilor şi al bulgarilor de a sta la masa bogaţilor din UE a căpătat contur după anul 2004, odată cu finalizarea negocierii celor 31 de capitole de integrare, pentru alinierea la aquisul comunitar.
Dar până la acel moment, ar fi bine să rememorăm etapele construcţiei Uniunii Europene, cea care a evoluat în timp, de la constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, la prima variantă instituţională cu şase state fondatoare, urmând mai apoi valuri de aderare a noi state.
În afara Islandei şi Norvegiei, care au decis unilateral ieşirea din Uniune, datorită unor chestiuni de politică agricolă comună (în special în domeniul pescuitului, unde ar fi fost defavorizate prin aplicarea reglementărilor comunitare), celelalte state care au primit „verde” s-au străduit să beneficieze de avantajele integrării şi să reducă decalajele faţă de statele fondatoare europene (Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg).
Rând pe rând, Marea Britanie, Irlanda, Spania, Portugalia, Grecia, ţările nordice Danemarca, Suedia şi Finlanda, apoi Austria, au fost acceptate cu bune şi cu rele, profitând în adevăratul sens al cuvântului de conjunctura favorabilă a momentului aderării. Nimeni în acel moment nu dorea asumarea vreunui eşec, de nici un fel, nici economic, nici social şi desigur nici politic.
A urmat apoi valul integrării de la 1 mai 2004, atunci când zece state central şi est europene au lărgit uniunea la 25 de membri.
Cu toate că România şi Bulgaria erau în cărţi de multă vreme, decizia privind acceptarea lor a fost amânată, prevăzându-se anul 2007 pentru integrare. În acest timp, cele două ţări au fost luate în calcul ca un tandem, fiind comparate între ele, creându-se un tip de concurenţă defavorabilă, până la urma urmei, atât românilor, cât şi bulgarilor.
Au fost momente remarcabile până prin 2004, când guvernarea de stânga de la Bucureşti, condusă de Adrian Nastase, era criticată şi pusă sub presiunea întreruperii negocierilor, în timp ce guvernarea de dreapta bulgară, condusă de fostul suveran Simeon Saxa Coburg, era dată drept exemplu în relaţia cu Uniunea Europeană. Prin urmare, scorul la pauză a fost 1-0 pentru bulgari.
După schimbarea de regim din cele două ţări, fără să se schimbe nimic de fapt în stadiul reformelor solicitate de Bruxelles, optica europeană s-a schimbat radical. Dreapta românească repurta succese (cât pe ce să scriu succesuri), în timp ce socialiştii bulgari erau puşi la colţ pentru slaba performanţă în lupta cu mafia, pentru ineficienţa autorităţilor de la Sofia şi multe altele.
Explicaţia acestui joc de putere constă în culoarea politică a Comisiei Europene, majoritară de dreapta. În 2007, la 1 ianuarie, scorul era prin urmare egal, 1-1, ambele ţări fiind acceptate în uniunea celor 27, cu stipularea unor condiţii stricte de monitorizare a domeniilor mai sensibile (justiţie, afaceri interne, agricultură) şi cu instaurarea unui instrument de presiune - clauza de salvgardare.
Acum, în preajma publicării rapoartelor de ţară, se pare ca România a reuşit să se departajeze de Bulgaria. Spre deosebire de noi, vecinii de la sud de Dunăre vor experimenta, pentru prima oară, o blocare substanţială a fondurilor europene, fapt care îi va determina să încetinească ritmul de creştere şi în acelaşi timp de reducere a disparităţilor faţă de media europeana.
Departe de a fi premiant cu coroniţă, statul român se vede în postura de a performa în faţa Bulgariei, dar acest lucru însemnă doar o palidă amăgire, o minusculă reparaţie la adresa orgoliului naţional, pentru că, de fapt, riscul de a primi corecţii similare este în continuare crescut, iar progresul pe care l-am obţinut în calitate de stat membru este infim, dar desigur mai mare decât zero.
Depinde de noi dacă vrem să jucăm în continuare acest joc cu sumă nulă, în care nimeni nu pierde şi nimeni nu câştigă, sau vom dori să copiem exemplele de succes ale Spaniei, Irlandei sau ale altor ţări europene, cărora nu le-a păsat decât de propriul lor destin şi care au avut ştiinţa folosirii banilor europeni pentru a-şi finanţa proiecte majore de dezvoltare.
