Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
În mod normal, o astfel de întrebare ar trebui să ne preocupe pe toţi cei care, într-un fel sau altul, putem determina o schimbare. S-au scurs mai bine de 18 ani de la revoluţia din decembrie 89 şi aproape 1 an şi 4 luni de la integrarea europeană.
Ce s-a schimbat până acum în viaţa noastră de zi cu zi? Am avut şi suişuri şi coborâşuri, am avut perioade de uşoară prosperitate şi perioade de recesiune. Am avut guvernări, în special cele de tip cederist (1996 – 2000 şi 2004 – 2008) în care cearta şi lupta cotidiană pentru ciolan a făcut ca România să fie întoarsă din drum. Promisiunile mincinoase, pe baza cărora aceste guvernări de dreapta au venit la putere, i-au costat mult pe români.
Nu vreau să spun că celelalte guverne au fost perfecte, departe de mine acest gând, însă comparaţia între ce a făcut stânga şi ce a făcut dreapta în ultimii 18 ani trebuie să fie judecată, spre o mai bună înţelegere.
15000 de specialişti, cota unică, să trăiţi bine, au fost teme de campanie vehiculate de Băsescu, Tăriceanu şi ceilalţi exponenţi ai noii drepte româneşti.
Aşteptările şi euforia populară au făcut ca Cioroianu, Tăriceanu, Remeş, Flutur, Băsescu, Berceanu, Hărdău, Sulfina şi alţii, să se afle vremelnic la cârma unor dregătorii importante. Printre „măreţele” lor realizări trebuie aduse aminte eşecul aderării la NATO înainte de 2003, pierderea valului de integrare europeană din 2004, deteriorarea relaţiilor externe ale României, culminând cu gafele monumentale ale lui Cioroianu, distrugerea agriculturii şi aducerea ţăranului român la sapă de lemn pe vremea miniştrilor Mureşan, Flutur şi Decebal Traian Remeş.
Toate aceste s-au petrecut sub dominaţia lui Traian Băsescu, cel care pozează în luptător împotriva corupţiei, cel care se face a trage de ureche pe cei care par a nu-şi face treaba, dar care, de fapt, nu face altceva decât să protejeze adevăratele grupuri de interese care vor să ne distrugă ţara.
Am încercat în scurta mea activitate în Parlamentul European să trag câteva semnale de alarmă şi să spun răspicat că o ţară incapabilă să îşi asigure hrana pentru poporul ei este o ţară condamnată.
Ultimul cuvânt, pe care l-am spus miercurea trecută în plenul de la Bruxelles, s-a dorit să fie o atenţionare a guvernanţilor, dar şi a Comisiei Europene asupra nevoii de asigurare a unei agriculturi durabile şi profitabile.
Într-un singur minut, pentru că în Parlamentul European nu poţi bate câmpii oricât, oricum şi oricând, am încercat să arăt greşelile pe care le-au făcut în trecut marii jucători ai agriculturii europene, precum Franţa, Italia, Portugalia şi să atenţionez România să nu comită aceleaşi erori, pentru că în Uniunea Europeană orice greşeală se plăteşte.
Am mers mult în ultimul an prin satele sucevene, am văzut o realitate tristă, am văzut oameni aflaţi în pragul disperării, pentru că de 3 ani, de pe vremea guvernării Adrian Năstase, agricultura nu a mai fost subvenţionată. De trei ani, de pe vremea când PSD era acuzat că face pomeni electorale, ţăranul român nu a mai primit nici un leu pentru a-şi cultiva pământul pe care şi l-a dorit înapoi cu atâta ardoare şi pe care l-a primit pe vremea primului mandat al lui Ion Iliescu.
Am văzut însă în ochii multora speranţa că, într-o bună zi, cei pe care tot îi votează odată la patru ani se vor întoarce şi către ei. Acest lucru mă face să continui ceea ce fac în Parlamentul European şi sper ca din toamnă PSD să dea într-adevăr o şansă agriculturii. Şansa care va duce România mai departe.
