Ioan Catalin NECHIFOR

A trecut şi 8 martie. Parcă mai trist decât în alţi ani, parcă cu mai puţină dorinţă de a le sărbători pe cele care ne sunt alături în viaţa noastră.

Am avut ocazia să fiu invitat în seara zilei de 8 martie la o întâlnire cu doamne şi domni din Suceava, într-o atmosferă prietenoasă, dar din care lipsea acea sclipire a încrederii în viitor, într-o viaţă mai bună.

Discutând cu câţiva cunoscuţi, am încercat să găsim un răspuns la situaţia în care am ajuns, aceea în care românii nu mai ştiu să sărbătorească, nu mai ştiu să se distreze aşa cum o făceau odinioară. Răspunsul a venit nu foarte târziu, mai pe înserat, izvorât din existenţa cotidiană a românilor, mai aplecaţi asupra problemelor, asupra greutăţilor vieţii şi asupra lipsei de perspectivă pentru viitor.

În vremurile de până în 1989, ziua femeii era un prilej perfect pentru a crea o atmosferă de sărbătoare menită să alunge monotonia acelor timpuri. De fapt, în acea perioadă nu era scăpat nici un prilej, balul mărţişorului, ziua de 1 mai şi câte şi mai câte. Ce-i drept altă distracţie nu exista, cele două ore de emisie tv nu acopereau nevoia de cunoaştere, de divertisment şi de socializare. Dar exista speranţa şi dorinţa mult mai profundă pentru viaţă şi pentru viitor.

Astăzi, după 18 ani de tranziţie, după câteva derapaje periculoase spre dreapta, în timpul guvernării CDR şi a Alianţei DA, credinţa în viitor şi în posibilitatea asigurării unui trai decent în România a atins o cotă extrem de scăzută.

Nu mai trăim bucuriile mici, cotidiene, suntem prinşi cu toţii într-o goană după agoniseală, care, de cele mai multe ori, ne umbreşte existenţa efemeră pe acest pământ. Nu mai ştim să preţuim clipa, să ne bucurăm de ceea ce avem fiecare dintre noi, aşteptăm soluţii miraculoase de la cei ce ne promit că vom trăi bine. Nu mai ştim să apreciem ceea ce s-a făcut totuşi bine, chiar dacă nu întotdeauna la nivelul aşteptărilor. Dar poate vom reuşi să privim în sufletul nostru şi să vedem realitatea adevărată şi nu cea pe care unii încearcă să o impună, ascunzând dimensiunea propriilor eşecuri.

Eu mai am încă speranţa. Mai ales atunci când văd că şi femeile se pot implica cu succes în politică şi în administraţie. Iar singurele exemple de primăriţe de localităţi sunt, chiar dacă unii nu vor să accepte, în ograda PSD, singurul partid care are în prezent 4 doamne inimoase, Violeta Zenovia Ţăran la Berchişeşti, Maria Cojocaru la Dolhasca, Maria Pleşca la Voitinel şi Georgeta Savu la Ilişeşti. Lor vreau să le mulţumesc pentru ceea ce au făcut în localităţile pe care le conduc şi vreau să le urez să păstreze speranţa vie în continuare.

Şi în final, chiar dacă cu două zile întârziere, le doresc doamnelor şi domnişoarelor din judeţul Suceava să aibă încredere în viitor şi să se implice mai mult, la rândul lor, în viaţa comunităţilor din care provin.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Mai bine mai târziu....

Comentarii