Ioan Catalin NECHIFOR

A fost odată, ca niciodată, o ţară frumoasă, pe numele ei România. A fost şi nu ştim dacă mai este, pentru că de atunci şi până acum, ne chinuim să facem ca lucrurile să meargă mai bine.

Eminescu spunea, la rândul lui: „Vai de biet român săracul, / Îndărăt tot dă ca racul, / Nici îi merge, nici se-ndeamnă, / Nici îi este toamna toamnă, / Nici e vară vara lui / Şi-i străin în ţara lui”.

De câteva secole, mai precis după apunerea epocii triumfale a muşatinilor, de la dispariţia Marelui Ştefan, rămânem o naţiune care orbecăie în întunericul zorilor de mâine, incapabili să respectăm o regulă de bază a matematicii: unu şi cu unu fac doi, pentru că, în majoritatea cazurilor eforturile românilor, indiferent de loc şi poziţie, nu se conjugă şi nu se însumează.

Am demonstrat o pricepere adusă aproape de perfecţiune în a ne contracara acţiunile, în a demola tot ceea ce au construit alţii, în arăta cu degetul greşeli imaginare doar de dragul de a îngenunchea un adversar. Fără să înţelegem că adversarul nu e cel de lângă noi, cel de-o simţire şi cu trăire asemenea. Fără să înţelegem că, în afară de noi, nimeni nu poate fi considerat apriori prietenul nostru şi puţini sunt cei din exteriorul nostru care ne vor binele.

E o luptă pentru supravieţuire şi pentru supremaţie. Discursurile frumoase, bătaia amicală pe umăr, sunt false gesturi de apropiere şi de certificare a unei poziţii strategice, preferenţială asupra intereselor naţiunii noastre.

Cu siguranţă nu am putea rezista fără apropierea de marile puteri ale lumii şi de vecinii noştri, pe care nu i-am ales noi, îi avem aici, lângă noi, cu obligaţia de a reuşi să trăim mai bine împreună.

Dar, în acelaşi timp, nici nu putem concepe că parcursul spre un viitor mai bun poate fi făcut în această situaţie când unul este împotriva celuilalt şi amândoi sunt împotriva tuturor. De unde atâta ură? De unde această polarizare socială, economică şi politică, prin care interesele de grup sunt puse cu emfază în faţa interesului naţional? Povestea merge mai departe. Cu aceleaşi tipare, sau clişee, cu aceleaşi erori şi proaste obiceiuri, cu o ciclicitate din ce în ce mai rapidă, blocându-ne în acest sens orice şansă adevărată de a merge cu adevărat, mai departe, în direcţia bună.

Am văzut în aceste zile exemple clare, în sensul confirmării acestei stări de fapt, pur şi simplu româneşti. Am văzut cum cei care radicalizau, în urmă cu trei ani, discursul politic împotriva numitului partid stat de la acea vreme, au preluat fără nici o remuşcare modelul racolării pe care ei înşişi îl înfierau.

De dragul distrugerii inamicului (fundamental greşit din punctul lor de vedere, al celor care refuză să considere adversarii ca nişte fiinţe umane capabile de un proiect comun) se trec cu vederea practicile denumite odioase în trecutul recent.

De ce n-am putea oare deveni o naţiune mai tolerantă, mai reconciliantă? Şi de ce nu am porni de aici, din apropierea lui Ştefan cel Mare, un simbol al multiculturalismului şi al bunei convieţuiri între toţi cei care au ales să trăiască aici?!

Poate pentru că, deocamdată, nu a sosit clipa, poate pentru că, din raţiuni electorale, primarul unui municipiu nu înţelege să-şi invite singurul europarlamentar la manifestările dedicate sărbătoririi a 620 de ani de atestare documentară a „cetăţii”, dar la care particip cu drag, ca orice alt suceven. Nu pot să închei, fără să vă invit să citiţi ultimele patru versuri ale Doinei lui Eminescu.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Poveste fără sfârşit.

Comentarii