În urmă cu exact trei ani, astăzi ar fi fost ultima zi de campanie oficială pentru alegerea preşedintelui României. Turul doi al prezidenţialelor se contura ca o competiţie cu câştigător anunţat, în persoana premierului de atunci, Adrian Năstase. Chiar dacă Traian Băsescu a fost aruncat în luptă de Alianţa D.A. PNL-PD, pentru că al lor candidat iniţial, Theodor Stolojan, nu reuşea să depăşească bariera de 25% în intenţia de vot a românilor.
De fapt, astăzi dacă am da timpul înapoi cu 3 ani, am fi aşteptat cu sufletul la gură confruntarea finală de la TVR1, dintre cei doi finalişti, Adrian Năstase, câştigător al primului tur de scrutin cu 40,97% şi Traian Băsescu, surprinzător, sau nu, ajuns în cele din urmă pe locul doi cu 33,92%. Am fi urmărit o dezbatere interesantă girată de CT Popescu, în care cei doi protagonişti ar fi jucat două roluri extreme, prim ministrul, diplomat, preocupat de politici globale, al doilea primarul, mai aplecat asupra cotidianului şi vorbind mai pe înţelesul poporului.
Cea mai interesantă confruntare electorală din istoria postedecembristă, mult mai tensionată şi mai atractivă decât finala din 2000 dintre Iliescu şi Vadim, campania pentru alegerile prezidenţiale a fost de departe marcată de unele episoade, cel puţin stranii.
În primul rând lansarea temei referitoare la fraudarea alegerilor în primul tur, atunci când Uniunea Naţională PSD+PUR obţinuse detaşat primul loc cu peste 37%, la distanţă de cel de al doilea competitor, Alianţa D.A. PNL-PD, creditată de români cu mai puţin de 32%. În al doilea rând lansarea unor mesaje şi sloganuri de campanie, foarte eficiente, de genul "Nu pot ei fura, cât poţi tu vota" care pe unii dintre susţinătorii alianţei i-au determinat să voteze de mai multe ori. În al treilea rând, interzicerea dreptului de vot în afara localităţii de domiciliu, cu excepţia unor secţii speciale, organizate în mari aglomerări, de genul gărilor şi autogărilor. În al patrulea rând, decizia Uniunii Naţionale PSD+PUR de a deschide negocieri guvernamentale cu UDMR şi excluderea oricărui dialog cu PRM.
Şi nu în ultimul rând anumite zvonuri privind implicarea sau neimplicarea unor forţe străine sau mai puţin străine, pe care doar istoria va mai putea să le confirme, sau nu.
Şi iată că, după aproape o lună şi jumătate de campanie electorală susţinută, după ce toate institutele de sondare a opiniei publice îl dădeau drept câştigător sigur pe Adrian Năstase, după ce aproape nimeni dintre cei care formau şi susţineau Alianţa D.A. nu mai credeau în victoria lui Traian Băsescu, a venit lovitura decisivă.
La ora 21, pe 12 decembrie 2004, toate cele trei Exit-poll-uri s-au ferit să încline balanţa şi au anunţat un incredibil scor 50-50. Ce a urmat după aceea se ştie, Traian Băsescu a speculat momentul şi a sărbătorit acest "pat" politic de parcă ar fi câştigat finala Champions League, în timp ce Adrian Năstase privea resemnat cum ceea ce era sigur devenea din ce în ce mai incert. Ce s-ar fi întâmplat dacă Traian Băsescu nu ar fi câştigat în final cu 51,23%, cu alte cuvinte având circa 200.000 de voturi mai mult decât contracandidatul său Adrian Năstase, e greu de spus. Ba chiar imposibil, pentru că pe Traian Băsescu e foarte greu să îl anticipezi ca acţiune politică. Însă pot spune şi cred cu tărie în faptul că România nu ar fi trăit trei ani de luptă surdă, cotidiană, înverşunată între prieteni, simpatizanţi şi duşmani politici.
"Dezbină şi conduce" este un principiu după care cineva, ascuns la umbra globalizării, pare să aşeze piesele din dominoul politic românesc. Rămâne de văzut dacă va reuşi şi dacă istoria într-adevăr se repetă. Eu unul sper să nu ajungem să retrăim momentele nefericite care ne-au marcat viitorul atunci şi par să ne dicteze prezentul acum.