Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Cred că asta e întrebarea la care se gândesc astăzi românii, indiferent de culoare politică, de pregătire profesională sau de statut social. Pentru că intoleranţa la români nu ţine cont de bariere şi nici de culoarea pielii. Pentru că, de ceva vreme încoace, românii noştri încep să fie hăituiţi pe meleaguri străine, fără a se ţine cont dacă sunt, sau nu, vinovaţi cu ceva.
Începând cu 20 septembrie, şase români de ai noştri au murit în Italia, pentru că şi-au dorit un trai mai bun, departe de casa lor, pentru că ştiau că acasă nu aveau şansa unei vieţi normale. A început cu incendierea celor 4 copii la Livorno, a continuat cu sinuciderea unei fetiţe de 12 ani, care nu mai suporta persecuţia colegilor ei de şcoală.
Ieri, o femeie de 36 de ani a fost ucisă cu bestialitate, într-o tabără de lângă Milano. Am rămas cutremurat când am văzut condiţiile în care a trăit această româncă şi mi-am dat seama că a avut o motivaţie extrem de puternică să accepte un atât de degradant standard de viaţă, şi mă gândesc cu groază la ceea ce a lăsat în urma ei acasă.
Refuz să cred că trebuie să acceptăm o astfel de prigoană, pentru că noi am plătit deja un preţ, cu sânge şi cu necaz, atunci în trecut, în vremea marilor voievozi şi a lui Ştefan Cel Mare. Pentru că atunci, datorită bărbăţiei şi dârzeniei neamului românesc, invaziile migratoare ale turcilor, tătarilor, cazacilor şi ale altor popoare mai mult sau mai puţin nomade, am devenit o pavăză de nădejde la poarta Europei Occidentale. Pentru că atunci, am rezistat eroic şi am pierdut mult din neamul românesc pentru ca europenii din vest să poată construi în tihnă catedrale, universităţi, societăţi puternice. În acele vremuri, de-abia aveam timp să închinăm Bunului Dumnezeu câte un lăcaş de cult, între două războaie, între două recolte incendiate. Fântânile noastre au fost mai mereu otrăvite şi merindele purtate cu desăgi pe spinarea cailor moldoveneşti, iar fetele şi feciorii noştri erau luaţi în pribegie la Poarta Otomană. Integrarea europeană ne-o merităm cu prisosinţă. Fiecare Euro pe care ar trebui să îl primim a fost deja plătit în avans cu aur şi cu sânge. Fiecare dintre noi ne-am limitat dreptul la o viaţă mai bună, pentru că de aici, de pe meleagurile noastre, s-au înfruptat mai întotdeauna puterile europene.
Şi cred, de fapt sunt convins, că ţările europene precum Franţa, Germania, Italia, Spania au obligaţia să ne accepte aşa cum suntem, cu bune şi cu rele şi trebuie să ne ajute, pentru că nouă nu ne-a fost niciodată uşor. Am luptat pentru fiecare petec de pământ şi ne-am apărat moşia şi moştenirea culturală de origine latină, europeană. Locul nostru este aici, în inima Europei şi europenii trebuie să înţeleagă că nivelul lor ridicat de viaţă şi de civilizaţie ni se datorează într-o foarte mare măsură nouă românilor. Nu avem voie să mai stăm cu capul plecat, avem mai mult obligaţia să ne cerem drepturile, dar vor reuşi doar atunci când vom fi uniţi.
