Aurel BURCIU

Începerea campaniei electorale pentru PE aduce în prim-planul vieţii politice/sociale, atât la nivel central, cât şi la nivel local, diverse tipuri de comportamente şi abordări, diverse tipare de personalităţi; canalele mass-media, presa scrisă, televiziunea, publicitatea stradală  inundă, aproape copleşeşte, viaţa cetăţeanului, în încercarea de a-i transmite un anumit tip de mesaj. Îndeosebi pe parcursul campaniilor electorale din 1996 şi 2000, agresivitatea, tupeul şi discursul demagogic au dominat amplu competiţia electorală între principalii „actori” politici; adesea, atacurile cu caracter personal, intoleranţa, trădarea,  limbajul dur/vulgar, ignorarea unor merite ale adversarului politic, recursul la soluţii „imorale”, au fost utilizate ca „arme” curente în competiţiile trecute; uneori agresivitatea/tupeul s-au impus ca vectori principali ai strategiilor electorale promovate de unele persoane/partide, conducând chiar la anumite rezultate notabile. Întrebarea care se autoimpune la momentul anului 2007/2008: „Mai este viabilă  o strategie de acest tip astăzi?”

După opinia mea, spus sintetic, agresivitatea ca strategie în competiţiile electorale ce vor urma se va dovedi contraproductivă pentru cei care o promovează; argumentul în favoarea ideii invocate rezidă în faptul că astăzi electoratul român este cu mult mai educat, că mass-media oferă surse alternative de informare, că, prin definiţie, electoratul judecă sever, dar obiectiv, că cetăţenii români sunt tot mai plictisiţi/iritaţi de scandaluri politice, show-uri mediatice, atitudini extremiste, intoleranţă, condamnări on-line etc. Mai mult, chiar anumite teorii politice consacrate, conform cărora campaniile electorale se câştigă prin discursuri ferme şi promisiuni, îşi menţin doar o valoare relativă; câştigă tot mai mult teren ideea că schimbarea permanentă este singura constantă din societatea de astăzi, că strategiile infailibile de ieri sunt depăşite astăzi, că nu mai există modele ce pot fi aplicate după manual; discursul demagogic include, prin definiţie, promisiuni, de la promisiuni ajungem la „promisiuni ferme”, de la fermitate la agresivitate mai rămâne doar un singur pas, iar de la agresivitate/intoleranţă la fragmentări sociale se întrevede un alt pas uşor de făcut. Aşadar, recursul la anumite instrumente de marketing politic în competiţiile electorale ce vor urma trebuie să fie gândit cu multă luciditate; argumentele, soluţiile şi liderii politici ce vor promova un anumit tip de mesaj sunt factorii ce vor determina, cred eu,  poziţionarea partidelor pe scena politică din România. Oricum, îmi este greu să-mi imaginez o Românie Europeană în care viaţa socială/politică, viaţa din organizaţii şi familii tinde spre intoleranţă, ură şi dictatură, spre adevărul unei singure persoane/partid, întrucât aceasta ar însemna un preţ suplimentar pentru generaţiile următoare; sper, în cel mai sincer mod posibil, că încă a mai rămas o parte din electoratul român care să dorească să voteze, care să decidă şi în cazul votului uninominal, care să ofere o a doua şansă pentru normalitate în viitor.

Prin votul politic exprimat la 25 noiembrie, electoratul român, încă tolerant cu oamenii politici în sensul că va binevoi să îşi exprime votul,  va stabili nu numai componenţa celor 35 de Europarlamentari la Bruxelles, ci şi modelul de dezvoltare economică a României, inclusiv modelul social  către care optăm ca naţiune; nu trăim într-o lume a certitudinilor şi nici într-o lume aflată sub semnul unităţii, spune filosoful Sorin  Maxim; trebuie deci să acceptăm ca fiind fireşti, chiar necesare,  diferenţele ideologice/politice/religioase ce ne definesc pe noi toţi. În societatea din trecut, remarc acest lucru fără a dramatiza,  militanţii fanatici, agresivi,  fie ei politici,  religioşi sau de altă factură, şi-au construit propriul lor „cerc” sub o viziune autarhică, ei au negat zecile de nuanţe ce există între „bine” şi „rău”; ei au generat nu o dată în decursul istoriei ură, intoleranţă şi războaie; este oare depăşit astăzi acest tip de comportament? Întrebările la care ajungem, oarecum involuntar: „Mai este Europa de astăzi pregătită să accepte comportamente colective/individuale intolerante?”, „De ce şi cât de departe trebuie să fie toleraţi intoleranţii, înainte de a reacţiona?”.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Agresivitatea ca strategie.

Comentarii