Dan STRUTINSCHI

Eterna întrebare, devenită aproape retorică, dar și fără un răspuns convingător, este în economia mondială aceasta: De ce sunt națiuni bogate și națiuni sărace? În explicarea acestei stări de fapt se oferă diferite explicați, din care cele mai multe au o pregnantă tentă politico-ideologică, ușor de detectat. Dar să vedem câteva (fără pretenția de a acoperi nicio mică parte din teoriile vehiculate) și să vedem valabilitatea în realitatea geopolitică.

În primul rând, se invocă de statele slab dezvoltate "greaua moștenire" (de aici s-au inspirat politicienii autohtoni?), cu specificul Africii și Asiei de Sud, dar nu numai, a "moștenirii coloniale". Poate fi acceptată această explicație pentru perioada de 20-30 de ani după obținerea independenței, dar acum? Mai mult, avem state foste colonii care au devenit exemple de dezvoltare tehnico-economică pe plan mondial (Singapore), fără resurse naturale și valorificând munca și inteligența popoarelor lor. Iar statele care au deținut imperii coloniale imense (Spania sau Portugalia) sunt cuprinse în sudul Europei mai puțin dezvoltat. Nici Franța și Marea Britanie nu sunt în fruntea statelor care "deschid drumul" dezvoltării pe plan mondial, cel puțin în tehnologiile de vârf, care sunt viitorul în economia mondială.

O altă explicație care nu rezistă în fața realității este bogăția resurselor ca fundament al avuției statului și a cetățenilor. Dacă ar fi adevărată teoria, Rusia ar fi cea mai bogată țară (sau aproape), iar rușii ar trăi mai bine decât elvețienii, care practic nu au resurse minerale sau energetice. Africa în general, cu resursele sale imense, este de departe cel mai sărac continent. Iar unele din țările fără resurse, precum Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Luxemburg etc. sunt lideri ai dezvoltării, inovației, având și un nivel de venituri al cetățenilor de invidiat.

O altă sursă a bogăției unei națiuni sunt considerate și, parțial pe bună dreptate, talentul și munca intensă a cetățenilor. De ce spun doar parțial? Poate mai bine aș spune că munca intensă și calificată este o necesitate absolută, dar nu este suficientă pentru dezvoltare pe termen lung și pentru performanțe, mai ales în domeniile de vârf, care au devenit "vârfurile de lance" ale progresului.

Consider că bogăția unei țări trebuie să se regăsească în averea tuturor, ca urmare a unei participări a majorității cetățenilor la formarea sa și a unei juste redistribuiri a rezultatelor muncii după contribuție. Nu "egalizare în sărăcie", ca în comunism, cum spunea Churchill, dar nici polarizare excesivă, ca în prezent, mai ales în țările "foste" (oligarhi și săraci). Un trai decent este garanția bogăției unei nații, dacă cuprinde toți cetățenii. Altfel frustrare, revolte și dezvoltarea de regimuri represive care să "apere" jaful celor de la butoane. Or, o echitabilă (aproape) repartizare a bogăției către cetățeni se asigură doar în democrații. Care permite și acumulare de averi imense de genii care au pornit în viața economică dintr-un garaj al familiei. Evident, fundamentul bogăției fiecăruia, dar și al națiunilor, este libertatea sub toate formele a cetățenilor (economică, de mișcare, financiară, de asociere etc.).

Doar libertățile democratice au asigurat cel mai bine posibilitatea cetățenilor de a se manifesta prin muncă, idei și riscuri asumate pe drumul "în căutarea fericirii personale" pentru ei și familiile lor. De aceea, lumea democratică, cu toate imperfecțiunile sale (destul de multe), este modelul și ținta celor care trăiesc în țări autoritare. Pentru că și guvernările alese democratic contribuie prin politici publice și economice la o dezvoltare generală. Nu au de ales, dacă vor puterea. Așa se formează adevărata bogăție.