Dan STRUTINSCHI

Lupta pentru putere la nivel zonal și, din secolul al XIX-lea, la nivel mondial s-a manifestat în întreaga istorie a umanității. După descoperirea Americii, Africii și Asiei de Sud competiția pentru cucerire și constituire de "sfere de influență" s-a accentuat, antrenând mai multe state europene doritoare de formare de imperii coloniale. Aceste imperii coloniale au fost (pentru că au dispărut la mijlocul secolului XX) maritime, precum cele britanice, franceze, spaniole, portugheze etc., sau continentale, precum Rusia, care se menține în bună parte și acum sub noua denumire de federație (care are peste 75 de republici și regiuni autonome, titlul dat de bolșevici coloniilor). După destrămarea imperiilor colonialiste și reducerea drastică a forței statelor care le dominau, societatea a fost împărțită între doi mari competitori pe scena mondială și aliații lor. Aceste două forțe globale, numite superputeri (SUA și URSS), au coexistat, s-au înfruntat (militar doar prin interpuși) și s-au angajat într-o competiție economică acerbă, perioadă cunoscută în istorie ca Războiul Rece.

Ce "îi mâna în luptă", după cum superb spunea poetul? Tendința de dominare (jandarmi planetari), impunerea ideologică (comunism versus democrație) sau, mult mai realist analizând, controlul mondial asupra resurselor, piețelor și, mai nou, a inteligenței umane (atragerea ei) ca cea mai eficientă cale spre progres. Statutul de supraputere, dar și cel de putere regională, aduce beneficii, dar și cheltuieli imense pentru statele care urmăresc acest scop. Să încercăm să le evidențiem pe cele din sfera economică, care mulți consideră că primează în fața intereselor militare, geopolitice sau ideologice.

Capacitatea de a se impune în sfera economică este reală, a fost permanentă, dar se manifestă cu intensități diferite, mergând de la impunere necondiționată (URSS față de "partenerii" de nevoie din CAER), șantaj (China actuală, devenită cel mai fără milă asasin economic față de statele ce îi sunt datoare din Asia și Africa) și ajungând până la atragerea în proiecte comune (alianțe precum UE, NAFTA în America de Nord etc.) în care cu cele mai mari beneficii este statul dominant. În plus, pe lângă beneficiar al poziției de lider și în gestionarea afacerilor comerciale în zona de influență, liderul (sau supraputerea) poate (și o face) impune politici de prețuri, contracte pe termen lung, rute de aprovizionare, condiții de creditare și multe alte componente specifice comerțului mondial. Și în favoarea sa, în bună parte, fără a sărăci partenerul pentru că devine insolvabil și adversar în timp.

Costurile celor în poziția de superputere (două cazuri în zilele noastre) sunt legate de cheltuielile militare (mari, permanente și păguboase pe termen mediu și lung), de sprijinirea financiară și materială (chiar înarmare) a aliaților mai puțin dezvoltați economic, de susținerea instituțiilor internaționale (de la ONU și agențiile sale, până la organizații culturale sau caritabile) și, obligatoriu, contribuții semnificative în activitatea de cercetare de vârf, menită a crește nivelul și calitatea vieții (lupta contra pandemiilor, foametei, dezastrelor naturale etc.).

Deși sunt și costuri imense în menținerea pe poziția de lider mondial, nu am cunoscut o națiune care să renunțe benevol la acest statut, fapt care arată că beneficiile acoperă pierderile fără probleme. Iar această îndârjire în menținerea în poziția de superputere generează invidie, apar concurenți care înlocuiesc puterile "apuse" (acum China a surclasat și transformat în vasal Rusia) și ne-am trezit cu un nou război rece la 30 de ani după dispariția URSS. Doar o politică fermă a statelor democratice poate și trebuie să mențină pacea actuală puternic amenințată. Altfel...