Dan STRUTINSCHI

Termenul "cultură" a evoluat, chiar surprinzător pentru mine, extinzându-se și asupra unor manifestări sau obiceiuri marginale ale unor grupuri umane ale căror comportamente ne străduim să le acceptăm. Și asta în ciuda faptului că sunt total diferite de ale noastre și chiar vin în contradicție cu "zestrea" noastră comportamentală. Personal, consider că nu toate formele de manifestare specifice unor popoare sau grupuri etnico-religioase pot fi numite acte culturale. Mai mult, unele manifestări comportamentale de origine primitiv-tribală sau ultrareligioase este absurd să le numim acte culturale. Și asta doar pentru forțarea până la absurd a corectitudinii politice, ca mod a grijii față de minoritățile de toate felurile. În realitate, ne găsim, în multe cazuri, în fața unei dictaturi a minorităților.

Dar pentru a fi mai explicit în abordarea acestui subiect (destul de "sec", de altfel) aș vrea să prezint niște forme de pseudocultură (sau barbarie în puterea cuvântului). Să începem cu vestimentația care în cultura unor adepți religioși extremiști trebuie să sublinieze inferioritatea sau statutul de servitoare al femeilor. Este obligativitatea purtării burkăi sau a acoperirii feței un act cultural sau o barbarie a Evului Mediu? Eu am o părere, cred că și dumneavoastră.

O altă zonă a unor obiceiuri specifice anumitor popoare sau religii și care sunt decretate manifestări culturale este cea a gastronomiei. Excluderea porcului din alimentație a fost generată inițial de condițiile climatice care fac imposibilă păstrarea cărnii sale în stare de consum în anumite zone, dar ulterior a devenit un percept religios, acceptabil până la un moment dat. Dar să transformi renunțarea la friptura de purcel în act cultural consider că este exagerat.

Mult mai nocive sunt obiceiurile barbare de pedepsire a celor vinovați de fapte penale prin decapitare, lapidare (ucidere cu pietre) sau amputarea unei mâini la care grupuri etnico-religioase și chiar state considerate moderne (Arabia Saudită) recurg și susțin că sunt elemente ale culturii sociale la care nu vor să renunțe. Dacă se păstrează cu atâta sfințenie poruncile înaintașilor și obiceiurilor vremurilor lor, de ce s-a renunțat la cămilă în favoarea Mercedesului? Mă întreb și eu.

Dar formele de pseudocultură (eu îndrăznesc să o numesc subcultură) care ne sunt aproape (prea aproape) și care afectează personalitatea națiunii sunt date de manifestările mahalalei promovate în mass-media prin vedete cel puțin ciudate.  Dar aceste apariții care ne sufocă acum sunt de scurtă durată și vor fi uitate de adepții actuali. Sper. Sunt un optimist incurabil dacă cred în bunul-simț cultural?

Existența de forme diferite de credințe și manifestări diferite ale locuitorilor planetei pe care cei "supercorecți" politic le prezintă ca fiind culturi diferite a generat conflicte, inclusiv violente . Chiar cei care acum 25-30 de ani promovau "multiculturalismul" (doamna Merkel, spre exemplu) au ajuns la concluzia că a sfârșit printr-un eșec total.

Bunul-simț uman cere respectarea modului de a fi al majorității, conformarea cerințelor sale sau, în cazul unui dezacord total, retragerea din zona sa de manifestare. Nu cunosc cazuri de reținere sau obligare a celor cu alte obiceiuri pe teritoriul majorității decât în urma unor hotărâri ale instanțelor.

În final, consider că respectul reciproc este obligatoriu. Putem să ne dezvoltăm separat pe plan cultural, intransigența să nu o exportăm, iar legăturile între popoare clar diferite să se manifeste pe alte planuri (comercial, tehnologic, sportiv etc.). Aceasta este realitatea, din păcate!