Mălina Aniţoaei: „Inocenţa în stare de sclavie”

Specializată în proză scurtă, de regulă scrisă „cu acel stigmat al unei lecturi” (Tălmăcirea adâncului), rădăuţeanca Mălina Aniţoaei recidivează, cu cartea „Inocenţa în stare de sclavie” /Ed. „Ion Prelipceanu”, Horodnic, 2015), în a descifra „lumea în negru şi alb” (Iubirea fără trădări), cele două cărţi anterioare, „Şerpii surâd şi muşcă” şi „Bijuteriile mele din ceară”, smulgându-i criticului Gh. Marin elogioase aprecieri: „Scurtele sale proze, de o pagină şi jumătate sau chiar mai mici, sunt fulgere, tunete. Poeme sau eseuri exprimând trăiri, amintiri atât de reale şi atât de fantastice încât nu le descoperi graniţa” (Scriitori bucovineni).

Citindu-i recenta carte, în care condeiera Mălina Aniţoaei se străduie să „tălmăcească adâncurile şi puterea albastrului” (Tălmăcirea adâncului) „cu prezenţa ei fragilă de prinţesă rătăcită într-o lume ostilă” (Fetiţa cu pantofi cu toc), am regăsit o identitate creatoare difuză, în care jurnalismul literar, şi nicidecum eseismul, în ciuda faptului că formulările axiomatice nu doar că nu lipsesc, dar sunt viguroase şi convingătoare, se contaminează frumos cu sclipiri lirice şi cu frazări care doar amintesc de proză, deşi proză nu sunt.

Mălina Aniţoaei, „femeia rostogolită în lume dintr-o pagină de Flaubert” (Şalul bunicii), întemeiază, practic, un gen literar insolit, şi el „rostogolit în lume dintr-o pagină”, dar o pagină simbol, în care, „pe muchia unde se termină dragostea şi începe delirul” (Sub o lespede grea), se aud „zgomotele de după uşile zăvorâte” (Iubirea mea din copilărie). Un gen literar în care liricul şi epicul, ambele cu apariţii neaşteptate şi accidentale, sunt doar cărămizi pentru turnul de fildeş al erudismului cu orice preţ, practicat, în ultimii ani, de tot mai multe dintre femeile educate ale acestei ţări, un exemplu tipic reprezentându-l, şi în poezie, şi în proză, Angela Furtună. Un fel de „să mă bucur de singurătate în voie” (Un ocol pentru iubire) înseamnă acel turn de fildeş al scrierilor premeditate ca efect şi în care nu căutarea de sine determină destăinuirea, ci, dimpotrivă, impresiei critice finale i se subordonează întregul excurs al cărţii, printr-o „stranie dependenţă” (Strania dependenţă): „umbra din somn şi cu mine suntem una şi aceeaşi femeie” (Omul care-mi căuta visul).

Nu spun şi nici nu încerc să insinuez că literatura de acest gen, premeditată elitist şi receptată ca atare, nu ar impresiona prin dimensiuni estetice, în ciuda lipsei de sinceritate, pe care o presupune premeditarea de intelectualism („la toate acestea mă gândeam ascuţit”, zice Mălina), „preţul pentru ceea ce simţim îl plătim fiecare” („Lupta cu îngerul…”) pentru glorie pâcloasă, în rubricile revistelor în care scriitori rataţi ni se înfăţişează drept critici. Dimpotrivă, premeditarea, deşi spulberă epicul, prin esenţializări, rostogoleşte, când te aştepţi mai puţin, metafore ample, hiperbolizante. „România de pe strada mea e încătuşată în trecut, aşteptând căderea nopţii, pentru că, vedeţi dumneavoastră, noaptea orice nebun poate fi fericit” (Şalul bunicii), zice Mălina Aniţoaei, opunându-i acestei realităţi halucinante frânturi sentimentale, pe care le pipăie „cu degetele inimii, inima mea ciuntă, sfârtecată în încleştarea dintre două disperări, inima mea, pasăre albă, blestemată să nu-şi afle cuibul” (Iubitul meu avea o mie de ani).

Lumea reală, în ciuda frânturilor de fotografii-fotografieri blitz, rămâne, pentru Mălina Aniţoaei, „un măr mare cu un trunchi înalt şi aspru” (La rădăcina iubirii), dar în care i-a fost mereu teamă să urce, scrisul ei impunând semnificaţii şi conturând un univers la marginea lumii, un univers aidoma mărului din curtea copilăriei, în care multora le va fi teamă să urce.