Valerie Deleanu: „Mijloace de transport populare din România”

Sub semnătura lui Valerie Deleanu a apărut la editura „Astra Museum”, Sibiu, 2011, o lucrare de referinţă: „Mijloace de transport populare din România”.

Cercetătorul Valerie Deleanu, în vârstă de 70 de ani, fost şef de secţie la Muzeul în aer liber de la Dumbrava Sibiului şi profesor la Universitatea din Sibiu (unde a predat, între 2005 şi 2010, cursul de „Bazele muzeologiei” la Facultatea de Ştiinţe Antropologice a Universităţii „Lucian Blaga”) şi-a făcut un titlu de glorie studiind mijloacele de transport din România începând de la banala  traistă, până la căruţele şi rădvanele care transportau călătorii.

Dimensiunea istorică a transporturilor

Studiul porneşte de la dimensiunea istorică a transporturilor prezentând latura etnologică care se raportează la aspectele arhaice: „Transportul implică o deplasare spaţială a resurselor materiale şi a persoanelor. Spre deosebire de alte tipuri de transport, transportul realizat de om are un început în măsura în care această activitate, supusă unui proiect prealabil, continuă transportul instinctual din lumea animală, de asigurare a hranei şi adăpostului, dar superior acestora prin tehnologie şi dezvoltare”.

Urmărind dimensiunea mitologică, epoca preistorică, epoca „prefeudală”, epoca medievală „patrimonial, autorul semnalează faptul că cel mai vechi car existent într-un muzeu românesc, datând din sec. al XVIII-lea, este carul de lemn fără şine pe roţi de la Izvorul Alb, car cu structuri specializate în transportul recipientelor pentru vin, existent în colecţia Muzeului <Arta Lemnului> Câmpulung Moldovenesc, judeţul Suceava”.

„Nici în căruţa, nici în teleguţă”

Lucrarea urmăreşte apoi epoca modernă şi cea actuală, palierul generator - atelierele de rotărie - şi palierul cultural: icoanele pe sticlă ne prezintă sfinţi călăreţi, Sf. Ilie se deplasează cu o caleaşcă, proverbele abundă în mijloace de transport („buturuga mică răstoarnă carul mare”, „fă-ţi iarna car şi vara sanie”, „nici în căruţa, nici în teleguţă”).

Al patrulea capitol şi cel mai cuprinzător, intitulat „Categorii şi clase de mijloace de transport populare”, cuprinde circa 240 de pagini şi se împarte în două: „Transporturi la sol”şi„Transporturi pe apă”, în care acribia cercetătorului îşi spune cuvântul.

Să luăm de exemplu „cobiliţă”. Se urmăreşte mai întâi terminologia - plimbată prin toate dicţionarele - se urmăreşte apoi prin tipologie: din material textil, cobiliţa dreaptă, cobiliţa curbă cu cioc, cu scâlbă sau cu corn, juguri (cumpănă), iar apoi se trece la clase - chingi de transport şi plase de transport în cinci pagini de carte, cu fotografii, desene şi bibliografie.

                                                                 *                     

Prin această carte, etnologul Valerie Deleanu se înscrie în lungul şir al cercetătorilor care au dat lucrări de referinţă în dimensiunea disciplinei etno-muzeologice.

Îmi permit să citez de pe coperta a IV-a a cărţii cuvintele directorului general al Muzeului ASTRA - Valeriu Ion Olaru: „Tratatul de faţă este cuprinzător, stabileşte criterii ştiinţifice şi limpezeşte înţelegerea etapelor evoluţiei logice, istorice, a mijloacelor de transport din cele mai vechi timpuri”.

Dumitru RUSAN