George Petrone: „Recviem pentru capra vecinului”

Cel mai mare umorist român, de la Păstorel, încoace, ieşeanul George Petrone, născut la Paşcani, în 14 aprilie 1936, şi-a adunat cele mai frumoase opere într-o „colecţie de proză scurtă umoristică, poezie satirică şi catrene epigramatice” (doar lordul epigramei româneşti putea da dovadă de o astfel de modestie), avertizându-ne, în pagina de gardă a colecţiei de proze umoristice, cu un aforism al lui I. Zangeill, cum că umorul este „surâsul din privirea înţelepciunii”.

Şi celelalte două capitole (eu le-aş spune, în cazul lui Petrone, dimensiuni) ale cărţii beneficiază de câte un crez artistic, satira fiind „gen de oglindă în care privitorii descoperă, în general, chipul oricui, în afară de al lor” (Jonathan Swift), iar epigrama - „telegrama concisă - şireata! - / şi-nţepătoare ca săgeata” (Vasile Bogrea, marele lingvist, istoric, poet şi epigramist bucovinean, ctitor, alături de Sextil Puşcariu, al Universităţii din Cluj, şi mentor, alături de bucovineanul Vasile Gherasim, al lui Lucian Blaga).

Ca şi Păstorel, ca şi Bogrea, George Petrone este, înainte de toate, scriitor, prozator şi poet înnăscut, iar harul scriitoricesc este cel care îl individualizează, înnobilându-l, printre umoriştii ultimelor generaţii, care sunt, în marea lor majoritate, doar umorişti, adică oameni cu haz, dar care doar s-au pus la punct cu prozodia, fără a avea în sânge clocotul nestăvilit al cuvintelor.

„Aşa cum este scris la Sfânta Carte”

Cartea cu pricina, „Recviem pentru capra vecinului” (Editura Alfa, Iaşi, 2010), a treia, dacă nu mă înşel (au mai fost „M’en fiche, duo caniche”, în coautorat cu Aurel Brumă - Editura Thalia, Vaslui, 2002, şi „Potcoave de cai verzi” - Editura Timpul, Iaşi, 2006, dar parcă-mi amintesc şi de alte cărţi, în format „de buzunar”), probează, în tratarea satirică a temei, harul poetic înnăscut („În viaţă, ce-am făcut mi-a mers pe dos… / Sortit să trag din greu şi să transpir, / Nu m-am ales cu nici un chilipir, / De parcă l-am ucis eu pe Christos. // Falit, fără-o leţcaie la chimir, / Din ce-am durat n-am tras nici un folos, / Am fost cotat molâu şi janchinos / Şi m-au luat destui la „hai sictir”. // De-aceea, Doamne, zic: de mi-ai sortit / O altă viaţă dincolo de moarte, / Aşa cum este scris la Sfânta Carte, // Ori ai ceva mai fain de-oferit, / Ori, de-i la fel cu viaţa actuală, / Zău că-i păcat de-atâta osteneală!”), dar şi un umor sănătos, deşi rasat, cult în deplinul înţeles al cuvântului (Doctrinarilor ideologiei comuniste: „Diriguind societatea / Cu Marx şi Lenin în desagă, / Mereu aţi împărţit dreptatea, / În loc s-o fi lăsat întreagă!”; Mintea românului de pe urmă: „Doamne, m-aş fi rupt de turmă / Şi altfel aş fi votat / Dacă mintea de pe urmă / Mi-o dădeai anticipat”; Politicienii şi mirajul puterii: „Cu preşul, cum ades ne-au dus, / E musai să gândim oleacă / Şi la ce fac s-ajungă sus / Şi ce ajung apoi să facă”; Din iad: „Aud că-n iad osânda s-a asprit: / Pe cei sortiţi la caznele danteşti / Nu-i mai aruncă în catran topit, / Ci-i plimbă iarna-n trenuri româneşti” sau Plata muncii la români: „Deşi sub umerii semeţi / Românul are şapte vieţi, / Simbria care o ridică / Şi pentru una-i mult prea mică”).

La fel de uriaş, în superba-i modestie

Are George Petrone atâta eleganţă în frazarea umoristică şi atâta nobilă demnitate în atitudini, încât, dacă te apuci să-i citezi o epigramă (prozele şi satirele sunt mai lungi), te ia valul şi nu te mai opreşti din citat, de parcă te-ar învălui vocea lui blândă şi mângâietoare, aşa cum s-a întâmplat, de multe, multe ori, la Gura Humorului, de unde, ca şi Radu Bercea şi Mihai Pânzaru-PIM, a fost îmbrâncit de culturnici („Atâtor nechemaţi - de câţi am parte - / Le-nchin, oftând, panseul următor: / E scriitor acel ce-a scris o carte, / Dar carte n-are orice scriitor!” sau „Odată „opera”-ţi citită, / Mă roade-un dubiu sub căciulă / Că Muza nu ţi-i adormită, / Ci, mai degrabă, somnambulă!”).

Recent, l-am reîntâlnit la Vama, la fel de uriaş, în superba-i modestie, ca întotdeauna, şi mi-a înmânat, „cu sfială şi emoţie această modestă culegere de scrieri care se vor înveselitoare”, care este una dintre cărţile mari ale literaturii române contemporane, umoriştii fiind, în fond, scriitori autentici, dar care au, pe lângă umor, şi o minte dinamică şi fecundă („S-au strâns aici, precum vedeţi, / Într-un conclav de anvergură, / Mulţi critici, prozatori, poeţi, / Şi chiar şi oameni de cultură”).

În curând, George Petrone îşi va sărbători un freamăt din tinereţea lui fără de bătrâneţe (cea a spiritului), aşa că profit de ocazie pentru a-i ura multă, multă fericire (fericirea le cuprinde pe toate: şi sănătate, şi bunăstare, şi armonie în familie).