Ion Drăguşanul: „Povestea aşezărilor bucovinene”

Încă din start, vreau să-i liniştesc pe tăietorii culturnici de frunze la câini că nu intenţionez să mă auto-omagiez pentru realizarea acestei lucrări „copy-paste”, cum zice pe la colţuri manelistul Coşneguţă Brăteanu (atâta îl duce capul), ci pentru a irita suficienţele culturnice cu afirmaţii şoc, de genul: nu există un folclor ţărănesc românesc (argumentează Dimitrie Cantemir), ci unul răzeşesc; ornamentaţia populară din estul european, inclusiv cea românească nu este dacică (argumentează Lucian Blaga), ci celtică; asemănările şi deosebirile dintre folclorul diferitelor etnii bucovinene sunt aceleaşi ca şi asemănările şi deosebirile dintre folclorul românilor bucovineni şi ale românilor sibieni, bănăţeni, maramureşeni etc. (argumentează George cavaler de Onciul), ca moştenire comună de câmp stilistic; nu există un folclor orchestral rural românesc (argumentează Leon cavaler de Goian); colindele, inclusiv „Mioriţa”, deşi păstrate doar de români, nu sunt produse culturale româneşti (argumentează Strabon, dar concluzionează şi Mircea Eliade); vifleimurile, impropriu numite „colinde” creştine, sunt creaţii culte (prelucrări de texte şi de colinde vechi); folclorul ciobănesc nu este făcut de ciobani, care erau, de regulă, argaţi aduşi de prin Galiţia, care nici nu vorbeau româneşte, ci de proprietarii de turme, răzeşii (o confirmă documentele vechi).

Deşi era nevoie de o gestionare corectă a memoriei vechi (în baza mărturiilor din letopiseţe şi din relatările călătorilor străini, din documentele de cancelarie voievodală, din recensămintele făcute din ordinele generalului rus Rumeanţev şi austriac Enzenberg, din anuarele mitropolitane, din literatura bucovineană mărturisitoare şi din vechile gazete bucovinene), o gestionare care nu din vina mea nu s-a făcut în ultimii 80 de ani, eu am vrut ca din frânturile de memorie obştească să încep să înţeleg elementele de spiritualitate românească veche, pe care, de-a lungul anilor, le-am tot luat în discuţie cu Artur Silvestri, Grigore Leşe, Ioan Mareş, Paraschiva Victoriţa Batariuc, Pavel Blaj, Emil şi Alexandru Havriliuc.

O spiritualitate mărturisită

În Bucovina, există o spiritualitate mărturisită, pe care intenţionez să o scot la iveală, să o contemporaneizez, reproducând integral sau fragmentar lucrări mereu ignorate, dar mai mult decât importante, semnate de Dimitrie Dan, Iraclie Porumbescu, Em. Grigorovitza, Ion Grămadă, Dimitrie Marmeliuc, George cavaler de Onciul, Leon cavaler de Goian, Vasile Bumbac, I. G. Sbiera, Ion Ştefureac, Liviu Rusu şi aşa mai departe. Dar există, în documentele voievodale cu referiri la viaţa obştească bucovineană, şi frânturi de informaţii, care, cumulate, nu numai că determină, ci chiar obligă la identificarea unor personaje  şi locuri legendare. Astfel, Iaţco, întâlnit de Dragoş, este tatăl celui din Iţcani, care îşi avea casa şi mănăstirea la Voitinel; „bourul” ucis de Dragoş era mârzacul dobrogean Atlamîş, cumnatul lui Kutlu-Buga (Bourul Norocos), han al Crimeii, eternizat în toponimul Cătlăbuga, dar şi în urătură („Suntem din ţara lui Ciuca-Buca, / Unde-i mămăliga cât nuca”); stema Moldovei este, de fapt, semnul zodiacal islamic pentru Stâlpul Bourului; cetăţile carpatice antice se aflau, pe teritoriul Bucovinei, la Gura Humorului, la Poieni-Solca, la Horodnicu de Sus şi la Falcău; ocupaţia austriacă a salvat cele două principate româneşti de o ocupaţie rusească de tip basarabean.

Există, tot în mărturiile vechi, şi o sumedenie de „curiozităţi”, de genul: hanţă, de la care vine toponimul Hânţeşti, înseamnă cal mic, mârţoagă; cier înseamnă locul în care se păşteau hergheliile de cai, iar botuş – locul în care se păşteau oile sterpe, inclusiv mieii şi cârlanii; marga înseamnă vacă, iar expresia „terchea-berchea” sau „tercea-bercea”, cum o reproduce Coşbuc, vine de la cuvântul tătărăsc „terebleci”, care înseamnă tătari, deci oameni fără căpătâi.

Delimitări de vetre folclorice

Şi tot în mărturiile vechimii există argumente lămuritoare asupra unor detalii violent interzise de etnografii de astăzi. Urşii din Mihoveni, de exemplu (urşii, nu Malanca, malanca fiind travestitul în femeie, care simboliza zeiţa vetrei), poartă clop pentru că străbunii lor sunt emigranţi maramureşeni; Cajvana, sat în care, la venirea austriecilor, doar câţiva pomi sălbăticiţi mai aminteau de o anterioară locuire, a fost re-întemeiat cu peste 160 familii ardeleneşti, în 1780 şi, respectiv, 1784 (de aici derivă vestimentaţia neînflorată şi strigăturile de genul „Moroşene, moroşene, / Seamănă porumb devreme”, dar şi vagile ecouri de incantaţii şamanice ale dansurilor ciobăneşti căşvănene).

Concluzia, pe care am mai spus-o: cartea aceasta înseamnă o revoltă împotriva Bucovinei înstrăinate, înstrăinată în noi înşine şi doar din vina noastră.