Constantin Severin: „Iubita lui Esto”

Scriitorul sucevean Constantin Severin (născut la Baia de Aramă, în judeţul Mehedinţi) a revenit la literatură. Spun „a revenit” pentru că, după un debut strălucit în poezie (a scris câteva volume care s-au bucurat de succes şi în afara graniţelor ţării), Constantin Severin a abandonat pentru moment uneltele scrisului în favoarea penelului. Într-un răstimp de opt ani, el a  reuşit să obţină o recunoaştere internaţională punând bazele expresionismului arhetipal şi să se impună în lumea artiştilor plastici.

Fascinaţia cărţii vine din îmbinarea a două realităţi diferite, cea românească şi cea argentiniană

Acum, prin romanul „Iubita lui Esto”, carte apărută la editura Curtea Veche în vara anului 2010, el s-a întors  din nou în lumea condeiului abordând o cuceritoare poveste de dragoste, într-o carte care se citeşte cu sufletul la gură, o creaţie de tip epistolar după modelul camilpetrescian („Patul lui Procust”) care asimilează şi experienţa postmodernistă.

Prozatorul integrează în roman citate din opere celebre, el însuşi devenind personaj cu numele Tin, un jurnalist la insistenţele căruia Maria Rustin, iubita lui Ernesto Sabato (Esto), îşi scrie povestea de dragoste. Este o iubire şocantă prin diferenţa de vârstă dintre protagonişti, cu un caracter exotic la fel ca în romanul lui Mircea Eliade, „Maitreyi”.

Cred că fascinaţia cărţii vine tocmai din această îmbinare a două realităţi diferite, cea românească, respectiv bucovineană (protagonista fiind născută la Gura Humorului) şi cea argentiniană, reconstituită în latura ei de profunzime prin intermediul creaţiei sabatiene.

În mod aproape similar se petrec lucrurile şi în creaţia lui Constantin Severin unde accentul se pune pe prezentarea lumii interioare realizându-se o dezgolire a fiinţei umane în zonele ei emoţionale profunde prin încorporarea unor teritorii rezervate mitologiei şi magiei.

Şi în povestea de iubire a lui Severin Iubita lui Esto, Maria Rustin, personajul  feminin, are o încărcătură mitico-magică.

Atmosfera de basm a copilăriei cu vrăjitoarea Olga, descântecul de dragoste din Ipoteşti, de la casa bunicilor şi rezistenţa anticomunistă a unchiului său Gheorghe Vasilache dau  textului o coloratură aparte. Aceasta se accentuează prin capitolul final al cărţii unde se narează câteva aspecte din viaţa lui Mihai Drişcu, o personalitate de excepţie (cel care citea o carte pe zi şi în vacanţă spunea că „face plajă la Biblioteca Academiei”).

Portretul acestui critic de artă, născut să vadă ceea ce nu vedeau alţii este realizat aproape într-o manieră călinesciană, în finalul romanului, dominat fiind de „strigătul interior” şi de privirea „aruncată ca un lasou peste grumazul realităţii.”

Relaţia lui Esto cu Aria se manifestă asemenea unui liant fiind prezentată la fel ca în opera lui Mircea Eliade, prin forţa ochiului şi a privirii, acel ochi al lui Victor Brauner care l-a obsedat pe Sabato. Brauner s-a pictat în anul 1938 cu ochiul stâng scos forţându-şi destinul pentru ca mai târziu, într-o încăierare a doi artişti spanioli, unul să arunce paharul şi să-l lovească pe Brauner tocmai în ochiul stâng.

Numele unor pictori celebri: Leonardo da Vinci, Giorgione, Botticelli sau compozitori precum Bach, Brahms, Piazzolla, apar frecvent în această operă care este o îmbinare fericită a artelor, dar şi a lumii ştiinţifice şi literare.

Caracterul epistolar, confesiv, conferă romanului o notă de modernitate şi de universalitate

Confruntarea prin scris, într-o formă epistolară, sporeşte dramatismul cărţii  deoarece ilustrează forţa diabolică a sentimentului prin transpunerea lui în text, protagonista devenind prozatoare şi stârnind admiraţia lui Esto.

Dragostea este privită aproape sub toate aspectele ei, de la cel mitico-magic, la cel sacral care stă sub semnul Mariei Magdalena.

Mi s-a părut esenţială această relaţie dintre muzică şi iubire, prezentă permanent la nivelul romanului. Nu întâmplător până şi capitolele sunt organizate muzical: I Andante, II Allegro, III Menuet-Trio, IV Presto la fel ca în volumul de poeme „Improvizaţii pe cifraj armonic”. Capitolul Menuet-Trio sugerează celebrul triunghi conjugal: soţ-soţie-amant.

Laitmotivul vieţii ca muzică are legături tot cu opera lui Sabato, cel care i-a conferit tangoului o valoare metafizică în studiul „Tangou, cântec din Buenos Aires”, apărut în „Itinerario”, în anul 1976.

Tangoul este „un gând trist care se dansează” după cum mărturisea un mare creator al său, este un straniu cântec popular pe care l-a creat omul vreodată, expresia vieţii înseşi, cu tristeţile şi bucuriile ei, un fel de „matrice cu fior cosmic”.

Tangoul este ridicat aşadar la rangul de simbol al cuplului care întruchipează mitul iubirii fiind prezent, încă de la începutul romanului, când vrăjitoarea Olga îi ghiceşte Mariei spunându-i că omul are şapte ursite şi ea se simţea „ca aripile unui fluture exotic”, atunci când dansa tangou.

În afara organizării muzicale, trebuie să subliniem faptul că în roman, la fel ca în creaţia lui Sabato „Abaddon, Exterminatorul”, autorul însuşi, a devenit personaj.

Caracterul epistolar, confesiv, replicile lungi concepute sub forma unui dialog elaborat, şi mai cu seamă sincretismul artelor cu ştiinţa, conferă romanului o notă de modernitate şi de universalitate.

La fel ca şi pictura sau muzica, literatura, sub forma sa romanescă, devine un limbaj dincolo de timp, „Text şi Timp”, aşa cum fusese intitulată o expoziţie a lui Severin.

Ca şi Sabato, scriitorul român se dovedeşte a fi o conştiinţă dramatică, mereu neliniştită a vremii sale, ilustrând cu pregnanţă, prin ceea ce pictează ori scrie, atât în romanul de faţă cât şi în poezie, acest deziderat.

Cornel BOTEANU