Decebal Alexandru Seul: „Bună dimineaţa, viaţă!”

Trăind într-un spaţiu greu de definit, acolo unde „doar natura posibilă hrană spirituală” poate fi, adică la Izvoarele Sucevei („La noi nu se ajunge cu trenul”!), într-un timp şi „într-o ţară unde furturile, violurile, prostituţia, traficul de droguri, crimele, violenţa în familie, cerşetoria, micile incidente din viaţa noastră de toate zilele par o nimica toată”, Decebal Alexandru Seul ne surprinde cu o a şaptea carte publicată, cea de după cele şase ale „cincinalului” 2005-2009 („Zâmbetul”, „Întoarcerea paşilor”, „Fragii târzii”, „Apa din Lourdes”, „Muntele din beznă” şi „În oraşul sfânt din Munţii Prinei”), circumscrisă parcă, şi ca metodă de enunţare, şi ca spirit, fantasticului „Drum întors” al lui Neculai Roşca, în care realitatea este redescoperită după propriul trecut („Pe aici am mai fost, îmi recunosc trecutul”), varianta lui Seul, mai rămuroasă, mai tihnită, dar la fel de bântuită de însingurare, fiind: „Scrutez acuma pădurea schilodită cu ochiul liber, cum procedam odinioară, şi tresar, aşteptând în zadar să-mi apară vreuna în spaţiul ochilor”. În fond, realitatea capătă, adesea, conturul trăirilor sufleteşti ale unora sau ale altora dintre trăitorii deplini, cum s-ar zice în taoism, iar Decebal Alexandru Seul este un astfel de trăitor, aflat mereu şi mereu „între două nopţi albe”, pentru a-şi premedita „cartea eternei reîntoarceri”

„Surpriza memorabilă”

Noua apariţie editorială, „Bună dimineaţa, viaţă!”, apărută în condiţii grafice excelente la Editura şi Tipografia „Accent Print” din Suceava, în anul 2010, înseamnă o „surpriză memorabilă” (şi acest citat e titlul unei tablete literare din conţinutul cărţii), în condiţiile în care autorul, selectând texte publicate prin diverse ziare de limbă română sau ucraineană, izbuteşte să realizeze o carte unitară despre un centru inedit al civilizaţiei pământeşti, obcinile de la cumpăna izvoarelor Sucevei şi Moldovei, în care supravieţuieşte superb o enigmă a etnologiei, huţulii. Acolo, în munţi şi în afara timpului, în care dumnezeirea risipeşte icoane vii, Decebal Alexandru Seul, mai curând pictor decât narator, decupează clişee din sufletul său şi arată lumii, când coboară din munţii lui, „bisericuţa din inima munţilor”, regăsită şi retrăită în câteva secvenţe temporale, în jurul căreia se zăresc tulburătoare chipuri, precum cel al centagenarei Paraschiva „Mihulcica” Ţăran, sau vezi cum „Costan Droniuc, însoţit de femeia lui, coboară muntele”, cum Ervina „trudeşte singură”, cum „au înflorit fragii” sau cum supravieţuieşte într-un vârf de munte, din pensia de 50 roni, Vasilena Iliuc, bătrâna care, din prea multă şi prea adâncă dragoste de ţară, şi-a abandonat, în tinereţe, gospodăria temeinică din Putila. Întâlneşti, apoi, „o fată pe drumuri de munte”, poştăriţa, întâlneşti „oameni cu mâini de aur”, ba făcând fânul, ba încondeind ouă (soţii Zvarici), ba ctitorind capeliţe în Priciuca, în Brodina de Sus, în Pohoniş, pe pârâul Oglinzi, la Podul Hergheliei sau prin alte şi alte locuri cu nume ciudate de pe întreg cuprinsul comunei Izvoarele Sucevei.

„În vreme de amintire”

Tabletele care încheagă , suficient de armonios, consistenţa cărţii „Bună dimineaţa, viaţă!” sunt, de bună seamă, produse gazetăreşti, deci fragmente dintr-o cronică a vieţii de prin „munţii huţăneşti”, cum li se spunea, odinioară, obcinilor. O lume care îşi ajunge sieşi, o lume în care sărbătorile religioase, cu ceremoniile lor persuasive, reverberează profund în „cămara gândului”, clătinând veşnicia şi suprapunând „vremuri de altădată, timpuri de astăzi”, rostul celorlalte zile fiind acela de a duce viaţa până la capăt. „Posacă-i faţa omului despre care scriu şi-n finalul întâlnirii cu el, deşi îmi zâmbeşte, îi simt amărăciunea din suflet”, amărăciunea lui Decebal Alexandru Seul fiind la fel de ciudat contemplativă ca şi naraţiunile sale gazetăreşti, contemplaţia fiind mai curând un opus al poeziei, decât concreteţea ei, deşi, în cazul de faţă, sugerează un lirism real, dar extrem de discret.

Lumea zugrăvită de autorul de la Izvoarele Sucevei nu este una spectaculoasă, iar întâmplările sunt domoale şi armonioase, aidoma culmilor montane de la cumpăna apelor. Fără voie, lumea aceea se contemplă şi se schiţează discret, cu gesturi şi cu firavele culori ale unui acuarelist de talent. Asta şi face Decebal Alexandru Seul, schiţează contururi vagi, pe care le umple cu lumină lină, mutând lumea calmă a trăirilor huţăneşti „în vreme de amintire”, deci într-o cronică nespectaculoasă a unor întâmplări nespectaculoase, deci într-o normalitate a normalităţii.