Pagina de carte: Isabel Vintilă: „Gellu Naum. O călătorie spre arhetipul interiorităţii”

Suprarealistul Gellu Naum şi-a asumat poezia ca formă de existenţă şi a mizat pe valoarea etică a acesteia, pe funcţia ei transformatoare asupra omului şi a lumii. Importanţa suprarealiştilor derivă din antidogmatismul lor, care punea pentru prima dată în discuţie canonul cultural, printr-o contestare integrală a acestuia, într-un moment de criză a gândirii, a societăţii şi a politicului.

Etapele şi arhetipurile interiorităţii naumiene

În cartea sa, „Gellu Naum. O călătorie spre arhetipul interiorităţii”, Isabel Vintilă porneşte de la principiile scriiturii suprarealiste formulate în manifestele bretoniene şi în practicile artistice din Franţa şi România şi dezvoltă, în următoarele două capitole, miza cercetării sale, reprezentată de ”maniera în care scriitorul român a transformat poezia într-un text iniţiatic, esenţial în procesul de devenire a Fiinţei”, prezentând etapele şi arhetipurile interiorităţii naumiene.

Excursul hermeneutic al Isabelei Vintilă se rotunjeşte în discursul critic ca poveste suprarealistă, începută în 1935 şi continuată până la sfârşitul vieţii autorului, demonstrând o foarte bună putere de sinteză şi alternând mai multe perspective critice (psihanalitică, psihocritică şi arhetipală). Autoarea organizează convingător acest traseu iniţiatic în trei etape: poezia revoluţiei, poezia experienţelor iniţiatice şi etapa salvării fiinţei prin  iubire şi a recuperării purităţii ei primitive. Etapele devenirii naumiene sunt corelate cu arhetipuri ale interiorităţii, ca şarpele, copacul-animal, focul negru sau ipostaze ale acesteia - călătorul, iniţiatul sau mama-iubită.

Dicteul automat şi funcţia visului în recuperarea misterului lumii

Isabel Vintilă vorbeşte despre dicteul automat şi funcţia visului în recuperarea misterului lumii de către suprarealişti, despre eroul revoluţionar al poeziei naumiene şi, mai ales, despre accesul în spaţiul suprarealităţii în care fiinţa îşi afirmă libertatea, discutând texte poetice şi programatice din prima etapă a creaţiei, ca „Drumeţul incendiar”, „Vasco de Gama” sau „Mizeria criticii”.

În a doua sa etapă, în viziunea autoarei, poezia naumiană îşi asumă existenţa la modul magic, prin ritualurile şi experienţele iniţiatice ale orbirii şi autoamuţirii, desfăşurate sub semnul alchimic al „Căii Şarpelui”.

În sfârşit, reconfigurarea şi înnoirea lumii şi salvarea fiinţei se realizează prin diferite tipuri de iubire şi de femei, prezente de-a lungul întregii creaţii poetice naumiene, dar şi în romanul „Zenobia” (Spiritul-femeie fiind ”formă a tuturor principiilor feminine din univers” care îl ajută pe poet să se împace cu lumea, să se purifice spiritual şi să atingă perfecţiunea).

Elanul sincronizării cu creaţia artistică europeană

Şi alte grupări artistice, care s-au manifestat anterior sau simultan în spaţiul literar românesc, au vehiculat aceleaşi concepte ca suprarealiştii şi au fost animate de acelaşi elan al sincronizării cu creaţia artistică europeană.

Problemele autenticităţii, a libertăţii, sau a abolirii graniţelor dintre arte, funcţia transformatoare a creaţiei asupra realităţii, a viziunii profetice şi a visului au apărut odată cu romantismul, s-au continuat în simbolism şi au fost reafirmate de trăiriştii şi criterioniştii epocii.

La fel ca existenţialiştii trăirişti, suprarealiştii manifestă o extraordinară foame pentru concret şi cunoaştere totală, înţelese ca experienţă a realităţii ce integrează realul şi spiritualul, răsturnând ierarhiile în numele libertăţii şi a transformării radicale a omului într-o perspectivă estetică a incomunicabilului. Altfel decât ei însă, forţa poetică a suprarealiştilor afirmă o autenticitate de tip nocturn. Tehnica suprarealistă a dicteului automat refuză clarificarea în numele sincerităţii eului aflat în căutarea identităţii, mizând pe sine.

*

Oare a reuşit Naum, prin poezia cu traseu iniţiatic, să transforme cu adevărat Lumea, aşa cum a dorit, ori măcar să refacă legăturile cu realul, sau a devenit propria-i ficţiune literară? La aceste întrebări, dar şi la multe altele, vă va răspunde cartea Isabelei Vintilă, la origine teză de doctorat, susţinută la Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării din Suceava. Este o lectură necesară şi, din fericire, extrem de plăcută.

Sabina FÎNARU