„Poeţi dorneni”

Apărută la Editura „Axa”, sub asumarea lui Gheorghe C. Patza, antologia „Poeţi dorneni” (14, la număr) configurează un spaţiu scriitoricesc, în care cuvintele se trăiesc până la conturul tăcerii („în apele mele / cu peşti singuratici”, cum zice George Astaloş”), tăcerea fiind deplinătatea poeziei, cum postula, cândva, Iulian Vesper. E vorba, desigur, de spaţiul deja confirmat ca atare de Asociaţia Scriitorilor şi Artiştilor din Ţara Dornelor, întemeiată în 21 ianuarie 2000, care editează şi o revistă culturală proprie, „Miezul Lucrurilor”.

Ascultând „cu uimire seva din muguri”...

Sesizând „nuanţa vectorială a sunetului”, George Astaloş, acest „ strigăt continuu” al poeziei europene, „mijind ireversibil deasupra”, readus în oraşul copilăriei sale, „se debarasează / de precaritatea trăirii”, căutând cuvântul-revenire prin care „ne-am putea întrupa”.

Eugen Axinte, „mai întâi şi-a rezumat supoziţiile în câteva sfaturi”, încercând să devină „credincios slujitor / şi administrator al tuturor clipelor”, atingând delicat „claviatura tăcerii strivită-n cenuşă de-o stenică voce”, în vreme ce Violeta Cîmpan, „polei de Februarie viclean”, se caută „peste destinu-atâtor plângeri”, „din palma goală şi din ochii goi”. Ascultând „cu uimire / seva din muguri”, Anica Facina recunoaşte şi mărturiseşte „păduri fumurii căţărate peste munţii bătrâni”, găsindu-şi refugiul în „singurătatea cu lună plină”, învăţând şi izbutind să fie, când „luciul apei vălurit // (când) un cântec uitat în tăcere”, iar superba doamnă Taţiana Guga, licenţiată în teologie şi filologie la Universitatea Cernăuţilor de altădată, poartă rănile Bucovinei („icoană-ntr-un iconostas”) şi ale „veacului trecut / spre cel ce vine” cu nevinovăţia unei inepuizabile purităţi interioare. „Guvernată de legile haosului primar, / cu epiderma rănită de absolutul indefinit”, Anca Negruţi îşi ostoieşte „arşiţa dezamăgirilor” într-o remarcabilă „simfonie a neîntâmplatelor / poeme”, textele sale lirice, interesante şi consistente în „primăvara ciuntită”, răsunând straniu peste „pământul sufocat de cimitire / (care) a înnebunit de frică”.

Scriind „cu vârful sufletului”...

Platon Pardău„e-o toamnă-acum de case”, toamna în care începe „vânătoarea interzisă”, sau poate că nu-i decât un „hoţ de fecioare / care iese la drum / şi ucide încet prin propriile dărâmături”, iar poezia lui, ca şi proza pe care a scris-o, „e-o dumnezeire de foc”, indiferent de ce spun unii, alţii, dintre cei care păşesc fără urme prin viaţa care nu prea mai există înainte de moarte. Lui Platon Pardău i „s-au tocit picioarele / până la genunchi”, scriind „cu vârful sufletului”, până a devenit „Soarele… în zodia săgetătorului”, adică un univers plin „de atâta smerenie” şi atât de departe şi de adevărat, încât „mult e până la mine, mamă, / o viaţă / şi încă ceva”.

Cornelia-Maria Savu, poetul deplin al contemporaneităţii bucovinene, „aşteaptă / cu întunericul atârnând deasupra frunţii ca o sabie”, apoi „se apleacă surâzând în faţa groazei generale”, plecând din cuvinte („astfel plecam din cuvinte / îngheţând într-o trestie seara / numai de sunete / mâinile mi se îmbolnăveau timpuriu”) şi desluşind înfrigurată „toate cărţile care / ne-nvaţă călătoria în optzeci de zile”, asumându-şi, cu nobleţea deplină a harului, rolul de „cântec de leagăn în mijlocul zilei / creierul cântă înrămat într-o dâră subţire / de negram – dormi dormi / nici o aventură nu te pândeşte cum stai / cu ochii găunoşi de nesomn şi contempli”.

„Un gând de nicăieri crescut”

„Un gând de nicăieri crescut”, Gheorghe C. Patza „începe să semene cu iarba… aproape de munţii silhui Călimani”, acolo unde încearcă dansul „cu picioarele-n sus”, sperând „să prindă zdrenţe de imagini” „printre tangente şi secante, / izbind rotundul de rotund”.

Sandu Tudor(s-a născut în 1896), „priveşte în adâncul de înserat albastru”, zvâcnindu-şi, înspre viitorime, „înfrigurat zăvodul sufletului”. „Dintr-un vulcan cu lavă fumegândă”, Rodica Ulea alege „clepsidra cu nisip albastru”, despovărând cuvintele „cu suflet cald şi cu credinţă”. Gheorghe Vicol, „un băiat slăbuţ şi mic” se „copilăreşte” în nota obişnuită. „Sculptat pe retină / prin timp”, Radu Zaharescu presoară „boabe / scăldate-n jariştea zilei”.

„La capătul privirilor mele”, Vasile Zetu „este un om / cu o îngrijorătoare înclinaţie / către nemurire şi vis”, care desăvârşeşte, în fond, şi antologia cu texte ale unor „Poeţi dorneni”.