O carte pe zi: „Un copil pentru Rosemary”
Autor: Ira Levin
Traducător: Irina Horea
Apariție: 2023
Nr. pagini: 264
Editura: ART
Publicat pentru prima oară în 1967, romanul „Un copil pentru Rosemary" şi-a cucerit rapid publicul, urcând încă din anul apariției în topul celor mai bine vândute cărți din Statele Unite, cu milioane de exemplare epuizate în scurt timp.Romanul, ca multe altele scrise de Ira Levin, a fost ecranizat la doar un an după apariție într-un film de Oscar, în regia lui Roman Polanski.
Levin a fost considerat de critici drept un mare maestru al thrillerului şi al romanului mystery, în special datorită talentului său de a doza perfect intriga şi suspansul.
Descriere
Succesul cunoscut de cartea lui Levin, care spune povestea terifiantă a unei tinere femei și a copilului pe care îl aşteaptă, a contribuit în mare măsură la amploarea şi efervescenţa literaturii horror din anii care au urmat.
Povestea se concentrează pe Rosemary Woodhouse, o tânără care se mută într-un vechi bloc de apartamente din New York împreună cu soțul ei, Guy. Pe măsură ce se instalează în noua lor viață, Rosemary rămâne însărcinată în circumstanțe misterioase.
Romanul explorează teme de izolare urbană, paranoia și ocultismul. Levin țese complex o narațiune înfiorătoare în care obișnuitul devine sinistru, iar cititorul rămâne să pună la îndoială realitatea experiențelor lui Rosemary.
Pe măsură ce suspiciunile lui Rosemary despre vecinii și soțul ei cresc, romanul creează o revelație culminantă despre adevărata natură a sarcinii ei și despre intențiile întunecate ale celor din jurul ei.
Ce spun criticii
“O genială poveste întunecată despre mințile diabolice ale lumii moderne, care îl convinge pe cititor să creadă imposibilul. Eu l-am crezut și am fost de-a dreptul fermecat.” (Truman Capote)
„Suspansul este împletit frumos cu incidentele de zi cu zi; linia delicată dintre credință și neîncredere este trasată fără greșeală.” (The New York Times)
„O succesiune de surprize solide și destul de legitime. Suspansul este admirabil susținut.” (The New Yorker)