Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
„Anticarul”
Autor: Julian Sanchez
Traducător: Alexandra Reocov
Apariție: 2011
Nr. pagini: 415
Editura: ALL
„Anticarul”, prima carte a lui Julian Sanchez, a fost publicat la 15 ani după ce autorul l-a terminat. Povestea este încărcată de suspans și acțiune și este contimentată cu detalii istorice și religioase. Romanul este împărțit în trei părți: Anticarul și scriitorul, Manuscrisul Casadevall și Căderea fluturelui.
Descriere
Negustorul de antichităţi Artur Aiguader, faimos în Barcelona, este găsit mort în magazinul său. Scriitorul şi fiul său vitreg Enrique Alonso vine în oraş ca să preia afacerea şi găseşte o scrisoare-testament, în care tatăl său îl îndrumă către un manuscris latinesc din secolul al XV-lea, niciodată tradus. Autorul lui pare a fi Casadevall, unul dintre arhitecţii Catedralei din Barcelona. După primele cercetări, Enrique află că tatăl său funcţiona ca o verigă de legătură între traficanţii de artă antică şi colecţionarii bogaţi. Dar şi că ,,piatra lui Dumnezeu”, un vechi măr al discordiei între civilizaţii, există undeva în Barcelona de azi…
Ce spun criticii
,,Un roman delicios de plauzibil, cu personaje complexe, întâmplări captivante şi… doar o umbră de magie.” (Library Journal)
,,O variaţiune absolut surprinzătoare pe tema manuscriselor misterioase… O lecţie de stil pentru orice cititor împătimit sau scriitor aspirant.” (La Gazzetta dell Mezzogiorno)
Frânturi din „Anticarul”
“Cineva să-l ucidă pe Artur ca să-i fure un document? Era ridicol! Astfel de crime nu se întâmplau decât în cărțile de duzină din aeroporturi.”
„Se părea că documentul avea un fel de forță vitală proprie. Se oprise în mâinile puținilor experți capabili să-i descifreze conținutul: mai întâi, ale unui bătrân anticar pasionat de trecut; apoi ale unui tânăr și deja faimos scriitor; și, în cele din urmă, ale unor filologi specializați în limbile clasice. Iar interesul posesorilor săi succesivi de a rezolva misterul creștea și tot creștea. Nu, era imposibil, era ridicol, un manuscris cu asemenea capacități, aproape cu o viață proprie…”
„Afară vijelia se întețise. Fulgerele brăzdau cerul cu o furie neobișnuită, iar tunetele, deloc înăbușite în ciuda grosimii pereților, se auzeau unul după altul. […] Aș fi putut jura că cineva sau ceva își manifesta furia în fața unor revelații care n-ar fi trebuit să aibă loc, iar furia aceea era simțită ca o furtună, fiindcă era singura formă în care creierul nostru o putea capta sau înțelege.”
