Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
O carte pe zi: „Tot albastrul cerului”
Autor: Mélissa Da Costa
Traducător: Liliana Urian
Apariție: 2023
Nr. pagini: 672
Editura: TREI
„În cărțile mele, vorbesc despre timpul care stă în loc, despre cât este de important să ne luăm câte un răgaz. Personajelor mele nu le este frică să lase totul în urmă și să deschidă noi capitole în viața lor." Mélissa Da Costa
Descriere
Tânăr de 26 de ani, diagnosticat cu Alzheimer precoce, doresc să plec într-o ultimă călătorie. Caut tovarăș(ă) de aventură pentru această ultimă expediție.
Émile a hotărât să fugă de spital și de privirile pline de compasiune ale familiei și prietenilor. Nu vrea mila nimănui. Spre mirarea sa, în scurt timp primește răspuns la anunțul pe care l-a dat în ziar. Trei zile mai târziu, în fața rulotei cumpărate în secret, o vede pe Joanne, o tânără femeie care poartă o pălărie neagră cu boruri largi și un rucsac în spate și care nu-i oferă nicio explicație pentru faptul că vrea să-l însoțească.
Începe astfel o călătorie uluitor de frumoasă, pe parcursul căreia, odată cu descoperirea unor adevăruri profunde despre sine însuși, Émile va cunoaște bucuria, frica, prietenia și iubirea —virtuți omenești care îi vor străpunge, puțin câte puțin, carapacea dureroasă sub care s-a ascuns.
Ce spun criticii
„Un roman extraordinar.” (Elle)
„O carte cu dialoguri memorabile și cu personaje de care te atașezi pe loc.” (Psychologies)
„O poveste de o frumusețe ieșită din comun.” (L’Obs)
Frânturi din „Tot albastrul cerului”
„Să nu ne irosim viața. Toți avem tendința să o facem. Eu o să încerc să mă gândesc la viitor. Și tu ar trebui să faci la fel.”
„Mi-ar plăcea să reușesc într-o zi. Tot trăind în trecut, cum zici tu, sau cu frica de viitor, ajungem să uităm că există frumusețe în tot… sau aproape în tot… Când ești copil, o faci în mod natural, nu?”
„Dar uneori lăsăm sentimentele să ne doboare. Iubirea, adevărul ar trebui întotdeauna să ne facă să ne simțim mai importanți. Niciodată invers.”
„Nu vedea decât un singur fel în care putea continua să trăiască: să uite, să uite că o iubise. Așa că repetase aceste rugăciuni. Dacă aș putea să uit totul… Astăzi, i-ar plăcea să plângă precum un copil, singur, sprijinit de un copac. Nu-și mai dorește să uite. E prea târziu.”
