Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
O carte pe zi: „Soția călătorului în timp”
Autor: Audrey Niffenegger
Traducător: Ona Frantz
Apariție: 2024
Nr. pagini: 664
Editura: ART
Audrey Niffenegger a început să publice în 1978, la vârsta de 15 ani sub tutelajul lui William Wimmer. “Soția Călătorului în Timp” a fost publicat pentru prima dată în 2003. Această lucrare combină elemente de ficțiune științifică, dragoste și dramă, urmărind o poveste neobișnuită și emoționantă despre dragoste, pierdere și destin.
Descriere
Clare Abshire şi Henry DeTamble s-au întâlnit când ea avea şase ani, iar el, treizeci şi şase. Și s-au căsătorit când ea tocmai împlinise douăzeci şi trei, iar el, treizeci și unu. Oricât de imposibil ar părea. cei doi îşi trăiesc povestea de dragoste prinşi în plasa timpului ca într-o pânză de păianjen. Diagnosticat cu o boală neverosimilă şi extrem de rară, din cauza căreia ceasul său biologic se resetează periodic, Henry se trezește adeseori pierdut în timp, atras ca un magnet spre momentele de intensitate emoțională atât din trecut. cât și din viitor. Disparițiile sale sunt spontane, iar în urma lui nu rămâne nici un indiciu care să le spună celor dragi unde a dispărut, dacă e bine sau când se întoarce.
Ce spun criticii
"O poveste de dragoste puternică și originală" (People)
„Numai un cititor cu inima de piatră n-o să se emoționeze până la lacrimi citind această celebrare ambițioasă a triumfului dragostei asupra timpului." (Chicago Tribune)
„Cu ce iscusinţă se joacă Niffenegger în sala de oglinzi a vremii!" (The New Yorker)
Frânturi din „Soția călătorului în timp”
“Urăsc să fiu acolo unde ea nu este, când ea nu este. Și totuși plec mereu, iar ea nu mă poate urma.”
“Mă ridic în miez de noapte și Henry nu e lângă mine. Intru în panică. Variantele mi se aglomerează în mine. Ar putea fi lovit de o mașină, blocat într-o clădire abandonată, afară în frig…”
“Cu mult timp în urmă, bărbaţii ieşeau pe mare, iar femeile îi aşteptau pe ţărm, scrutând orizontul ca să zărească micile ambarcaţiuni. Acum îl aştept eu pe Henry. Dispare fără voia lui, fără avertisment. Îl aştept. Fiecare clipă de aşteptare îmi pare un an, o eternitate. Fiecare moment e dens şi transparent ca sticla. Prin fiecare clipă văd o infinitate de clipe aliniate, aşteptând. De ce s-a dus unde nu-l pot urma?”
“Stau aşezată pe podeţ şi privesc la gâzele care patinează pe suprafaţa nemişcată a micului iaz, gândindu-mă la Henry. Azi nu e zi de Henry; următoarea e abia peste douăzeci şi două de zile. Afară s-a răcorit bine de tot. Henry îmi pare dificil şi enigmatic. Toată viaţa am considerat că nu-i mare lucru treaba asta cu Henry; asta deşi Henry e secretul meu şi, ca orice secret, e prin urmare fascinant. Henry mai e şi un fel de miracol, şi nu de multă vreme a început să-mi fie tot mai clar că cele mai multe fete nu au un Henry sau, dacă îl au, păstrează tăcerea asupra acestui fapt.”
