Bravo, balenuţo! (II)

Poveştile îi educă pe cei mici, de ce nu i-ar educa şi pe cei mari? Pornind de la articolul trecut (o introducere în conţinutul cărţii „Bravo, balenuţo!” scrisă de Ken Blanchard), să continuăm cu câteva dintre principiile educative prezentate extrem de clar prin paralelă realizată între dresarea balenelor albe şi educarea copiilor.

Autorul, susţinător înfocat al educaţiei prin încurajare, a fost inspirat de Spectacolul Shamu. Discuţiile ulterioare cu dresorul Chuck Tompkins (Lumea Apelor din Orlando, Florida) l-au ajutat să găsească răspunsuri la mai multe întrebări şi soluţii privind abordarea educativă.

Nici un copil nu poate fi mai greu de educat decât o balenă ucigaşă, care, ajunge să facă ceea ce îi cere dresorul, fără ca acesta să poată folosi forţa, cearta sau pedeapsa.

Dresorii spun că ei sunt cei care învaţă de la balene, deoarece „nu vorbesc aceeaşi limbă” şi nu au nici o posibilitate de constrângere:

1. Încearcă să stabilească o „relaţie” cu acestea, le câştigă încrederea, le „demonstrează” că intenţiile lor sunt bune, le observă reacţiile şi lucrurile care le pot motiva. Ar fi inutil să încerce să le înveţe ceva atât timp cât balenele nu sunt pregătite să accepte acest lucru. (Unii oameni încearcă să educe tratând subiectul că pe un sac ce trebuie umplut cu informaţii şi reguli.)

2. Urmăresc elementul pozitiv. Acesta trebuie creat, evidenţiat şi valorificat, deoarece este baza educaţiei. (Majoritatea oamenilor se concentrează pe ceea ce nu funcţionează în loc să se concentreze pe lucrurile bune. Dând atenţie lucrurilor negative, aceste se accentuează şi trecând cu vederea lucrurile pozitive acestea se estompează.)

3. Redirecţionează energia atunci când se comit greşeli. Când balena refuză să facă un lucru nu încearcă să o „convingă” sau să o „oblige”, ci îi redirecţionează atenţia spre ceva ce face bine pentru a primi aprecieri. Ea redevine cooperantă şi poate fi reluat ceea ce eşuase anterior „cu altă atitudine din parte balenei”.

Să luăm câteva exemple aleatorii din lumea umană:

-        Un părinte nu reuşeşte să-şi determine copilul să-şi facă curat în cameră. În astfel de situaţii, dacă s-ar auzi, ar constata că aproape de fiecare dată foloseşte aceleaşi cuvinte ca reproşuri, ceartă, pedeapsă ... rezultatul acelaşi: copilul tot nu face curat în camera din proprie iniţiativă.

-        Un profesor nu reuşeşte să stăpânească o clasă de elevi pentru a-şi ţine ora. Abordările lui sunt de obicei aceleaşi: reproşuri, contactarea părinţilor, scăderea notelor la purtare ... rezultatul acelaşi: nu-şi poate ţine ora.

-        Managerul nu reuşeşte să-şi motiveze angajaţii. Apelează la aceleaşi strategii, taie ore, sancţionează, încearcă să-şi impună autoritatea funcţiei ... rezultatul acelaşi: angajaţii rămân la fel de nemotivaţi, „speriaţi” doar de momentul impactului direct cu „şeful” şi indiferenţi în lipsa acestuia.

De aici se impun câteva concluzii:

-        Autoritatea nu se poate impune prin evidenţierea elementului negativ. Începi strigând, termini strigând, ameninţi şi sancţionezi şi ai aşteptarea că celălalt să fie încântat şi să reacţioneze pozitiv?

-        Autoritatea se dobândeşte, nu se impune. Pentru a fi recunoscută şi acceptată este nevoie de diplomaţia de a insufla încredere şi de a coopera, de a recunoaşte partea de vină şi de a încuraja.

-        Autoritatea „funcţiei” funcţionează doar când „omul” este sincer, corect şi deschis, când comunică ţinând cont şi de cealaltă persoană (nivel de înţelegere, interese, motivaţii, nevoia de apreciere etc.), când este capabil să schimbe abordarea atunci când cea veche se dovedeşte neeficientă şi să se perfecţioneze în activitatea educativă.

În încheiere vă propunem să medităm asupra unui citat al dresorului Dave Yardley: „Dacă nu vom obţine nici o reacţie, este un semn că noi înşine avem nevoie de mai multă educaţie. Nu animalul.”

www.problemele-copilului-meu.ro