Bravo, balenuţo! (I)

Poate sună ciudat, dar este titlul unei cărţi scrise de Ken Blanchard. Ce crede fiecare despre conţinutul cărţii la vederea unui astfel de titlu? Greu de spus, dar cu siguranţă foarte puţini s-ar gândi că este vorba despre o carte care ne învaţă explicit ce înseamnă şi cum se realizează educaţia.

Cartea prezintă în paralel principiile dresajului balenelor albe şi ale educaţiei copiilor şi nu numai. E uşor de înţeles! Nu poţi să faci o balenă ucigaşă să te asculte dându-i peste bot, certând-o şi pedepsind-o şi atunci…, de ce ar crede cineva că ar fi eficiente aceste metode pentru a determina un copil să facă ceea ce i se cere, ceea ce adultul ştie sau crede că este bine?

Întrebat ce are în comun o balenă de cinci tone cu membrii unei familii, ai unei clase sau ai unei organizaţii Ken Blanchard răspunde: „mai mult decât v-aţi putea imagina vreodată”, „randament mai bun şi implicit performanţe notabile atunci când se insistă asupra elementului pozitiv”.

Unii adulţi responsabili de educaţia copiilor, părinţi dar şi profesori, se plâng că nu sunt ascultaţi, dar omit să se întrebe de ce nu sunt ascultaţi. Unii îşi pierd autoritatea, alţii n-au timp să asculte sau tratează copilul ca subordonat, unii rămân cu ceea ce au auzit sau au învăţat „pe vremea lor”, alţii nu se obosesc să-şi pună întrebări.

Şi totuşi, majoritatea acuză că suntem un popor prea răbdător, că nu avem curajul să ne cerem şi să ne apărăm drepturile, că acceptăm tacit sintagma „să nu-l supărăm pe şeful”

Da, am scăpat de comunism doar teoretic, principiile lui încă lucrează şi ce e mai rău, ele se predau în şcoala românească! Trebuie raportate activităţi, le raportăm, trebuie făcut voluntariat, îl raportăm, trebuie să raportăm că ne ocupăm de fiecare individualitate, raportăm... Multe lucruri se fac pentru că trebuie făcute, cum şi cu ce eficienţă... nu trebuie raportat.

Părinţii şi-ar dori copilul model: să fie cuminte, ascultător, ordonat, să înveţe foarte bine, să fie conştiincios, civilizat ... dar aceste lucruri se învaţă în familie, copilul nu se naşte bun cum nu se naşte rău. Profesorii şi-ar dori elevii model: să între în şcoală liniştiţi, să nu existe conflicte, să fie întotdeauna pregătiţi şi dornici de performanţă, să nu vorbească neîntrebaţi, să nu fie gălăgioşi ... dar aceste lucruri se dobândesc în şcoală.

Să educi nu-i uşor şi, în plus, nici educatorii nu-s perfecţi. Cu toţii avem „zile bune şi zile proaste”. Suntem oameni şi cei mari, şi cei mici. Avem momente eficiente, dar şi ineficiente, uneori ne concentrăm mai bine, alteori deloc, uneori avem o durere fizică sau sufletească, alteori debordăm de fericire, uneori avem chef de orice, alteori de nimic. Suntem diferiţi şi sub aspectul personalităţii: unii au tot timpul glumele la ei, alţii fac efort şi să zâmbească, unii sunt excesiv de meticuloşi, alţii foarte selectivi, unii sunt mai îndrăzneţi, alţii mai timizi ...

Întorcându-ne la conţinutul cărţii, unii „vânează” greşeli şi caută vinovaţi după principiul „Al meu eşti!” preferând să pună gaz pe foc în loc de apă, alţii încearcă să surprindă şi să evidenţieze lucrurile bune pentru a educa prin încurajare după principiul „Bravo, balenuţo!”.

www.problemele-copilului-meu.ro